Autor: TITU ZANFIRESCU-CIANCIULLI
titu.zanfirescu@yahoo.it
De același autor:
Italia eterna, bella mia
Pe urmele lui Napoleon
CUPRINS
MIHAI
ȘI
VERONICA – O LEGENDĂ PENTRU ETERNITATE
JURNALUL
SECRET AL DOAMNEI VERONICA
VOLUMUL I
Copou – parcul iubirii și al poeziei
Teiul
lui Eminescu
Sufletul
pelerinului care am fost, a tresărit fericit când în apropierea Monumentului
celor patru lei, am zărit în rondoul central al Parcului Copou, teiul atât de
iubit de Eminescu și pe care Dumnezeu și oamenii au vrut și s-au străduit să-l
țină în viață, pentru a aminti la cât mai multe generații de geniul poetic al
neamului românesc.
Se
știe că sub un tei nu te trăsnește niciodată, căci fiind rezistent la secetă,
transpiră foarte puțin și nu se poate stabili un contact electric între cer și
pământ.
Teiul
lui Eminescu a rămas aici ca să evoce vremurile de nobilă visare a poetului
național, dar și a muzei sale, Veronica Micle.
Alături, teiul vechi mi se deschide
Din el ieși o tânără crăiasă
Pluteau în lacrimi ochii plini de
vise…
Despre
Teiul lui Eminescu se spune că ar fi ultimul urmaș al codrului care odinioară
acoperea grădina publică de astăzi și potrivit estimărilor biologilor de la
Grădina Botanică din Iași, ar dăinui de pe la mijlocul secolului al XV-lea. În
perioada ieșeană 1874-1877, Eminescu era văzut deseori pe banca de sub tei,
unde venea să mediteze, iar uneori să-și întâlnească muza, pe doamna Veronica,
ființa care a făcut să vibreze coarda cea mai sensibilă a lirei poetului, ale
cărei acorduri vor dăinui, cât timp se vor iubi două inimi pe pământ.
Acest
tei a devenit prin ani, o mărturie de netăgăduit a iubirii lor și un simbol al
romantismului, căci prezența repetată a poetului în preajma lui, l-a sfințit,
bătrânul tei devenind sacru.
După
plecarea poetului la București în toamna anului 1877, ieșenii, obișnuiți cu
prezența lui lângă copac, l-au numit ”Teiul lui Eminescu”, dovadă de netăgăduit
că i-au dus dorul și au avut nostalgia lui.
Așa
se face că ”Teiul lui Eminescu” din Copou a rămas în conștiința întregii țări
ca arborele sacru sub care marele poet a scăpărat scântei de luceferi de
poezie, iar împreună cu muza și iubita sa, Veronica Micle, au aprins ”candela
iubirii pe pământ”.
În
anul 1907, Parcul Copou avea să fie supus unei sistematizări generale,
lărgindu-se aleile centrale pentru a se pune și mai mult în evidență
venerabilul tei legat de amintirea
lui Eminescu, cel
care l-a îmbrăcat
în strai
sărbătoresc de
poezie. A fost trasat un ax central, întretăiat de unul secundar și de o serie de
alei adiacente, destul de sinuoase, iar la întretăierea celor două axe se află
”Teiul lui Eminescu”.
Se
știe că încă din anotimpurile copilăriei sale de la Ipotești, teiul era
arborele preferat al poetului, iar floarea de tei cu parfumul său senzual este
deseori evocată, devenind unul din simbolurile superbelor sale poezii de
dragoste, aninate între voluptate și suspin. Prin ele am descoperit spiritul
teiului sacru, care de la el încoace a devenit arborele sfânt al literaturii
române.
”Teiul
lui Eminescu” stă impunător și demn în fața mea, prins în chingi metalice și cu
o ramură laterală sprijinită pe o consolă metalică. Pe timpul poetului însă,
era un copac frumos, rotat și viguros, iar la umbra lui diafană, Eminescu era
văzut așezat pe o bancă, citind vreo carte ori privind visător pădurea de
arbori sau aleile din jur, de parcă aștepta ca să se ivească cineva. De fapt, o
căuta din priviri pe Veronica, spre a i se alătura ca din întâmplare, la o
plimbare pe aleile mai lăturalnice și la o oră când parcul era mai puțin
populat.
În
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Grădina Copou a fost înconjurată
cu un gard de sârmă ghimpată și transformată în lagăr sovietic pentru
prizonierii români, dascălii de acolo au făcut de pază zi și noapte, ca ”Teiul
lui Eminescu” să nu fie cumva tăiat.
Ce-am mai putea adăuga la un atât de nobil și emoționant gest de
venerație, pentru genialul poet?
Ieșit
cu bine din avatarurile războiului, bătrânul și venerabilul tei avea să suporte
la 4 august 1950, urgia naturii dezlănțuite. Atunci, o furtună devastatoare s-a
abătut asupra orașului Iași și mai mulți copaci din Parcul Copou, au fost
smulși din rădăcini. ”Teiul lui Eminescu” a
pierdut un braț
principal și majoritatea ramurilor din
celelalte brațe.
Cu o inexplicabilă întârziere, abia în anul 1953 Primăria Iașului a găsit timp
să se ocupe de consolidarea părții din tei rămasă în picioare. Au fost
segmentate ramurile din trunchi cu brațe lungi de 3-4 metri și s-a curățat
scorbura ce se formase la bifurcarea teiului, unde au turnat un amestec de
nisip cu var, puțin ciment, după care i-au legat trunchiul cu cercuri metalice
și i-au sprijinit brațele principale pe console de fier.
Teiul
a început să-și revină, dar ulterior, nimeni nu s-a mai gândit să-i lărgească
cercurile metalice, care i-au gâtuit vasele de pe scoarță, menite să-i aducă
substanțe sintetizate de frunze, spre rădăcină. Așa se face că în perioada
1980-1985, bătrânul teri eminescian începe să dea semne disperate de sufocare.
Trunchiul i s-a îngroșat nefiresc în partea de sus, iar rădăcinile lui nu mai
aveau cu ce se hrăni, fapt care a dus la îngălbenirea frunzelor și la un
început de uscare a ramurilor. A găsit însă resurse interne ca să reziste cu
stoicism până în anul 1990, când în sfârșit i s-au lărgit legăturile metalice,
i s-a scos plomba pusă cu 37 de ani în urmă și s-a constatat că neprețuitul
arbore era în agonie, cea mai mare parte din tulpină fiind putrezită.
Trunchiul
teiului era precum un butoi tubic și dacă ramurile principale nu ar fi fost sprijinite
pe console metalice, s-ar fi prăbușit de mult. Ulterior avea să se întâmple un
fenomen care, potrivit specialiștilor, nu se poate explica științific. Două
dintre ramurile aeriene ale teiului, trecând prin trunchiul găunos al tulpinii,
i-au format acestuia, rădăcini noi și proaspete, fapt care a permis
legendarului tei, să revină la viață.
Prof.
dr. Manolache Lecov, directorul de atunci al Grădinii Botanice din Iași,
însărcinat de Academia Română cu regenerarea ”Teiului lui Eminescu”, declara:
”Acest
fenomen nu l-am mai întâlnit nicăieri în lume și nici în literatura de
specialitate. Teiul singur s-a salvat
de la moarte, iar
noi doar l-am ajutat cât am putut.”
Încercând
să găsesc o explicație romantică acestui fenomen neexplicabil științific, gândesc
că simțind în el iubirea unui neam întreg și realizând că a devenit simbolul dragostei și al poeziei, fabulosul
tei a vrut neapărat să trăiască deși era bătrân și vlăguit, spre a vorbi în
graiul său, despre Eminescu, poetul iubirii și despre muza sa, doamna
Veronica. Venerabilul arbore își
justifică astfel și renumele, ce-i vine tot de la marele poet, acela de ”tei
sfânt”, care continuă să doinească cu ramurile sale regenerate, cântecul fără
de seamăn al celui care ne-a dat voluptatea ”dureros de dulce” a nobilului
sentiment al iubirii și a acelui ”dor nemărginit”, care ne topește inima și ne
umple sufletul de fericire.
Așa
se face că liricul tei eminescian, din vestita grădină a Copoului din Iași,
veghează și astăzi pașii, șoaptele și visele îndrăgostiților. Și pururi, cât
vor dăinui oamenii și iubirea, generații după generații, vor urca emoționați
Dealul Copoului și vor poposi o clipă ori mai multe, sub ramurile ”teiului
sfânt”, ca pentru o binecuvântare, risipindu-se apoi pe aleile lăturalnice ale parcului,
potrivindu-și pașii în cadența versurilor nemuritoare ale geniului tutelar al
poeziei românești. Căci iată, la 128 de ani de la stingerea din viață a lui
Mihai Eminescu, ”tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, poartă peste timp
nemurirea Poetului, iar ”Teiul lui Eminescu”, zeificat prin harul poeziei
Vrăjitorului, a intrat în legendă și deopotrivă în lumea lui de frumuseți și
visare, ducând mai departe romantica lui poveste.
Ce-aș
putea spune eu despre dulcele fior ce m-a săgetat, când m-am aflat întâia oară
în fața ”Teiului sfânt al lui Eminescu” și cum să prind în cuvinte
impresiile și
senzațiile care
m-au năpădit, înaintea slăvitului arbore al iubirii?
El
stă în fața mea, îmbătrânit, sprijinit într-o cârjă de oțel și cu trunchiul
prins în curele metalice acoperite pe jumătate de revărsarea tulpinii. Dar și
așa, bătrân și chinuit, dar aflat în plină explozie florală, ”Teiul lui
Eminescu” îmi pare un imens candelabru, luminând și omagiind amintirea lui
Mihai cel Mare al poeziei și spiritualității românești, falnic voievod.
Sunt
convins că duhul poetului sălășluiește în frunzele și florile teiului, iar
căderea rară și cadențată a florilor sale, întreține visul erotic care
marchează alunecarea senină din timpul biografic în timpul etern al poeziei:
Adormind de armonia
Teiului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri…
Sub teiul sfânt, la ceas de tainică
visare
Privind bătrânul
și încă majestosul tei, îmi pare că de acolo de sus, din mijlocul coroanei, mă
privesc doi ochi mari, negri și melancolici, atât de cunoscuți. Sunt ochii
poetului, care se materializează în fiecare creangă legănată în zvonul
grădinii, tors de adierea vântului cald de iunie.
Închid ochii și
dau frâu visării…
Simt cum toate
imaginile din jurul meu se estompează și încet-încet mă desprind de realitatea
din jur ca să mă regăsesc într-o altă dimensiune de timp. Iar dincolo de zarea
de vis îl zăresc pe Eminescu la ceas de taină și dulce reverie, așezat pe banca
de sub cunoscutul tei al iubirii, la ora când soarele stă să coboare în
scorbura asfințitului, iar florile sacrului arbore își revarsă parfumul lor
peste întreaga grădină.
Poetul privea cum
astrul zilei își împrăștie ultimele raze obosite ca o eșarfă de frumusețe.
Surâde blând amintirilor care îl vizitau, în timp ce teiul îl cadelnița cu
florile ce cădeau ”rânduri-rânduri”, într-o ușoară plutire nostalgică, care îi
da o stare de nobilă visare.
…Și își amintește
cum a pornit de timpuriu pe cărarea mărăcinișului vieții, oprindu-se cu gândul
la Viena, orașul care i-a pus în suflet picături de rouă, care îl vor înviora
pe drumurile atât de întortocheatei sale vieți. Mai ales, că tot acolo a
cunoscut-o pe Veronica, îngerul blond cu ochi albaștri, la lumina cărora îi
plăcea să viseze…Se vede în fastuoasa capitală habsburgică, unde timp de doi
ani a urmat ca student auditor - care nu avea dreptul la examene, deoarece nu
avea diplomă de bacalaureat – cursurile de filozofie, drept,
economie
politică, științe financiare și administrative, drept
internațional și medicină, dar și cursuri de italiană și spaniolă. ”Dacă aș
adăuga și bogatele lecturi din diverse domenii, mai că m-aș putea considera un
spirit enciclopedic” – își zise poetul, surâzând îngăduitor gândului.
Se vede apoi la
Berlin, unde a ajuns cu o bursă a Societății ”Junimea” din Iași, urmând
cursurile Universității de aici, de data aceasta ca student cu drepturi
depline. Titu Maiorescu îi propusese să-i urmeze la catedra de filozofie a
Universității din Iași, cu condiția să-și dea doctoratul, lucru acceptat de el,
inclusiv ajutorul financiar de 100 de galbeni. Dar după doi ani de studii, a
renunțat la examene și a revenit la Iași fără diploma atât de așteptată de
Maiorescu și desigur și de tatăl său, aprigul căminar de la Ipotești.
În speranța că va
reveni la Berlin să-și obțină râvnitul titlu de doctor în filozofie, Titu
Maiorescu ajuns ministru, l-a numit Director al Bibliotecii Centrale și apoi în
postul de revizor școlar.
Aflat în
așteptarea iubitei cu ochi albaștri și păr bălai cu miros de miere coaptă,
Eminescu transferă gândurile spre Veronica. Surâse blând amintirilor ce-l
vizitau împreună cu persoana iubită, în timp ce teiul îl cădelnița cu mireasma
îmbătătoare a florilor sale, care îi dădeau o binevenită stare de mulțumire.
Clipe de magie și
tainică visare…
Aflat sub aripa
visului fugar, poetul se confesează teiului:
-Teiule, teiul meu
drag și sfânt, mă aflu din nou la tine, tată al grădinii și martor discret al
iubirii mele…Tu,
tei mândru și fălos, pe care te-a sădit furtuna
vârtejului…Numai tu înțelegi sufletul meu zbuciumat și chinuit de atâtea
doruri, speranțe, vise și frământări și doar ție ți-am încredințat floarea mea
de gând. Spune-mi teiule, unde-i dragostea mea? Va veni oare și astăzi ca să-i spun cât de mult o iubesc? Teiule
frumos și bun, de ce întârzii cu răspunsul? Doar știi că eu țin de neamul tău;
ca și tine sunt tăcut, melancolic și cântăreț al iubirii. Iar tu teiule, mă
cunoști atât de bine…Sunt cel care culege flori din sufletul femeilor, ca să le
redau oamenilor, sub formă de poezii. Și mai știi că sunt călător printre stele
și negustor de doruri multe la întâlnirea visului cu infinitul. Teiule drag și
sfânt, tu știi multe taine și mă ai și pe mine printre ele. Și simt din
freamătul ușor al ramurilor tale, că un dulce fior te-a cuprins și pe tine.
Sufletul tău duios înțelege sufletul meu îndrăgostit, ocrotindu-i iubirea. Iar
tu știi, teiule, că am închis în adâncul sufletului meu, vibrând de iubire, o
ființă minunată, cu plete bălaie și cu ochii de culoarea viorelelor, căreia îi
dedic la ceas de taină, poezia visului meu de iubire. O iubesc teiule, iar tu
știi că pentru mine, cuvântul e adevăr și acest adevăr este stăpânul meu. Pe
pleoapele mele, soarele asfințitului sărută dor și vis dulce… Și dacă până la
apariția iubitei voi adormi aici, sub poala ta pletoasă și înmiresmată, tu
teiule sfânt veghează-mi somnul, domolește-ți adierea ca să nu-mi tulbure visul
și poruncește florilor tale să-și întețească mireasma…
Poetul visa la
Veronica, la ochii ei frumoși și atât de ispititori, la lumina cărora și-a
șlefuit nestematele liricii sale de dragoste, risipită atât de generos, de la
lumina stelelor infinitului și până la farul nemărginirii, aflat de strajă
lângă marea de amar.
Tresare ușor,
deschide ochii și aruncă o privire fugară spre aleea dorințelor sale, ca în
clipa următoare să ridice cartea care se odihnea alături de el pe bancă și se
cufundă în lumea vrăjită a lecturii.
Glas de clopot de
la o biserică din apropiere se revarsă pe sub zarea Iașului, chemând
credincioșii la slujba de vecernie. Eminescu se întrerupe din lectură, așază
cartea alături și ascultă sunetul lui grav și prelung revărsându-se peste
colinele orașului, până când melodioasa lui tânguire se stinge ușor, rămânând
doar ecoul.
”Cine iubește cu
adevărat, nu moare niciodată”
Pe neașteptate
apare Veronica, ținând în mână o umbreluță albă cu steluțe albastre și mâner de
fildeș, grăbind pe aleile Copoului spre teiul falnic și rămuros, lângă care
spera să-l întâlnească pe Eminescu, sosit pe neașteptate la Iași.
Bădia Ion Creangă,
care îl găzduia în bojdeuca lui din mahalaua Țicăului, îi dăduse marea veste,
iar Veronica știa unde îl poate găsi.
Cu talia-i gingașă
și mlădioasă, cu curburi bine conturate sub rochia subțire de vară și sânii
tremurând ritmic în cupele verzi pe care fluturau tainice efluvii voluptoase,
Veronica părea că plutește printre rondourile și arborii parcului, ca o
fantasmă a iubirii.
Eminescu, rămas pe
banca de sub tei, în dulcea-i așteptare, înalță capul de pe carte și zărește
silueta plină de farmec a Veronicăi, o nălucă fermecătoare pe care o găsea mai
frumoasă ca niciodată, în rochița ei de un bleu deschis, cu două insule verzi
și cu acel surâs inefabil pe buze, în ochi, în întreaga ei făptură.
Splendoarea muzei
pe care o asemăna unui tânăr tei în floare, îl impresionează pe poet, dându-i
un foșnet inimii și accentuându-i nerăbdarea.
Smulgându-se din
admirație și emoția clipei, Eminescu se ridică de pe bancă, așază cartea în
buzunarul larg al hainei și se grăbește să iasă în întâmpinarea iubitei, cu un
trandafir roșu în mână.
-Veronica, e o
veșnicie, de când te aștept!
-Bine ai venit
Mihai și dacă am întârziat puțin, mă vei ierta!
Veronica îl privește
galeș în ochi, și cu un surâs șăgalnic, adaugă:
-Știi de câte ori
am căutat urmele pașilor tăi de odinioară?
Și fără să mai
aștepte răspuns, îl ia de braț pe poet și o pornesc agale spre aleile mai
laterale ale parcului, mărturisindu-și gândurile, sentimentele, visele…Ochii
negri profunzi și melancolici ai lui Eminescu, o priveau, dar ei i se părea că
pluteau departe, într-un spațiu greu de definit. Poetul rupse tăcerea:
-Ești prea
frumoasă doamnă și prea mult te iubesc!
Veronica îl
învălui cu privirea într-o dulce mângâiere și savurând mireasma trandafirului
primit, răspunde zâmbitoare:
-Sper – spune ea
arătând trandafirul – că nu l-ai smuls din Grădina Publică…Oricum, e știut,
poeților li se iartă orice…
-Oare chiar orice
și de către oricine? – întrebă ușor malițios Eminescu.
-Depinde…
-Depinde… - repetă
și poetul, ca apoi să continue pe un ton avântat – nici nu-ți închipui ce dor
mi-a fost de tine, Veronica! Oare de ce îmi e mereu dor de ochii tăi frumoși?
Ti-o spun tot eu Nicuță: pentru că iubirea începe de la ochi, coboară la buze,
apoi pe sâni și în sfârșit, în inimă, unde găsește sălașul dorit. Iubirea asta
vreau să o trăiesc eu prin tine, să fim un singur suflet și o singură ființă.
A urmat un moment
de tăcere, care pentru Veronica păru o veșnicie. Vocea poetului, emoționată și
convingătoare, era pentru ea ca o muzică dezmierdătoare; iar ochii lui mari și
frumoși, radiau bunătate și o lume măiastră se oglindea în profunzimea lor.
Muzei îi plăcea să-l știe alături, să simtă cum vibrează sufletul lui, când
fastuos când melancolic și cu spiritul într-o permanentă efervescență. Îi
aruncă un surâs fermecător, care știa
că-i place atât de mult, spunându-i:-Și zici că se cade să vii la Iași,
fără să-mi fi scris și mie de o așa sărbătoare? Și era normal să aflu de un așa
eveniment, de la bădia Creangă?
-Am reușit să rup
câteva zile de la gazetă și apoi
ți-am spus când am fost ultima dată la Iași, că nici nu-ți închipui când
te poți trezi cu mine aici. Că vezi tu, dragă Nicuță, irezistibilă este chemarea
iubirii – conchide Eminescu surâzător.
Veronica zâmbi
măgulită și-i trimise din ochi o învăluire luminoasă care rezonă în inima
poetului, cu fiorul cald al unei îmbrățișări. Pentru el, Veronica era un liman
de dulci delicii sentimentale. O găsea înflorită ca femeie, iar ochii ei, care
l-au fermecat de la prima întâlnire, îi găsea acum plini de ape tainice.
”Femeia aceasta –
gândi poetul – e parcă anume făcută pentru a stârni ispite de tot felul…E un
talisman al norocului, ca un cer acoperit de luceferi, iar strălucirea ochilor
ei o învecinează cu lumina stelelor”.
Și se înviorează
din nou:
-Te iubesc,
Veronica! Tu faci ca sufletul meu să vibreze înalt și frumos, căci tu ești
norocul și speranța mea; norocul mi te-a scos în cale, iar speranța o vom clădi
împreună. Și voi gândi la fel și peste o sută de ani,
căci cine iubește cu adevărat, se știe că nu moare niciodată – conchise
Eminescu, surâzător.
Veronica îl privi lung și stăruitor, de parcă ar vrea
să-i scotocească prin toate gândurile. Muza, care îmbina sensibilitatea cu
răsfățul, era foarte atentă și la sensul cuvintelor poetului. Încercă totuși
să-i tempereze elanul:
-Eminescule, cum
ai avut tăria să mă lași să plâng atâta vreme pe urmele pașilor tăi, stropind
cu lacrimi amare un vis de iubire? De când ai apărut în viața mea, ai luat
imaginea unei himere: ești și nu ești!
Eminescu surâse
amar, iar tristețea din ochii lui, îi dau o stare de frumusețe îndurerată, dar
și o notă de distincție. Nu întârzie cu răspunsul:
-Oh, Nicuță,
dac-ai ști cât mă doare fiecare clipă din nimicnicia vieții mele și cât mă
zbucium…Dar n-are rost, crede-mă fată dragă, nu
cred că este cazul să umbrim bucuria revederii noastre, aducând lucruri
regretabile din trecut. Iar tu știi, că te-am purtat mereu în ochi, în inimă și
în sufletul meu chinuit, așa cum dorul și iubirea mea te-au zugrăvit. Mai uită-te odată în ochii
mei, Nicuță! Dacă tu m-ai iertat, eu nu mă pot ierta cu una, cu două. Și îmi
asum faptul de a te fi supărat uneori, dar rogu-te , nu uita că tot eu am fost
acela care am venit în întâmpinarea ta cu dragostea de mână și cu inima mea
sinceră și curată. Iar tu de bună seamă știi că ești raza de lumină, destinul,
ești speranța care-mi încălzește visul aproape înghețat și doar gândul la tine
îmi mai mângâie singurătatea.
Eminescu se opri
și Veronica, privindu-l duios, observă că ochii poetului sunt umezi. Tonul
vocii lui, cald, patetic, catifelat, dar mai ales vorbele lui o impresionau
profund și înțelese că trebuie să fie mai îngăduitoare.
-Mă întreb și eu
Mihai, dacă nu te-am judecat prea aspru și îmi dau seama că nu a fost doar vina
ta, dacă de
o vină poate fi vorba, pentru rătăcirile noastre. Să
lăsăm ranchiunele și mai spune-mi odată ce mi-ai spus mai înainte cu atâta
convingere și însuflețire.
-Te iubesc
Veronica, te iubesc mai mult decât pe mine însumi, iar dragostea ne face egali
cu zeii. Și să nu uiți niciodată că eu m-am aruncat în acest amor cu un elan al
inimii, vecin cu beția voluptății, dar nu vreau să te amăgesc cu promisiuni
deșarte. Și nu am uitat nici de acea scrisoare în care mă întrebi când vom fi
împreună pentru totdeauna. Ori tu știi, fată nebună și drăgăstoasă, că eu,
atunci când iau o sarcină asupra-mi, o duc voinicește până la capăt. Timpul e
tot mai greu de întâmplări, care nu-mi îngăduie răgazul de a-mi duce până la
capăt visele. Dar să nu uiți niciodată că tu ești iubirea și visul meu
dintotdeauna și atâta timp cât mai cred într-un ideal de fericire, îmi pun
zălog și mintea și inima. Dar e bine să ne amintim și de cuvintele prietenului
nostru Ion Creangă:
Când norocu-și schimbă pasul,
Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Eminescu așteptă
să vadă efectul glumei din final, dar cum Veronica rămase serioasă, continuă:
-Mai ții minte,
atunci, la Viena și apoi încă odată când ne-am reîntâlnit la Iași, ți-am propus
să ne pierdem amândoi în lume?…Pot spune acum, cu mâna pe inimă, că fără tine
nu există viață. Tu ești steaua mea și cine își leagă destinul de o stea, nu-și
mai ia niciodată ochii de la ea. O vede și dincolo de nori și dincolo de soare.
Iar tu, Veronicuța mea, ești totodată bucuria și sufletul poeziei mele în care
am topit surâsu-ți fermecător și frumusețea ochilor tăi, care mi-au încălzit
inima și întreținut visele.
-Poți mângâia un
vis, Eminescule? – încercă să-l provoace în continuare Veronica.
-E drept –
răspunde poetul – că uneori pierd simțul
realității, și atunci alunec în vis, dar și acolo tot
pe tine te regăsesc. Recunosc și că uneori, dorului dospit la focul inimii,
i-am pus toiagul pribegiei și searbăda lacrimă a dezamăgirilor, de am ajuns a
crede că au secat în mine toate izvoarele bucuriei. Dar eu continui să te
aștept în miezul visului meu și la margine de curcubeu, ca să aruncăm belelele
într-o fântână a uitării, ca să ne regăsim în fiecare picătură de rouă a
sufletelor noastre, la fel în fiecare răsărit și apus de soare. Și vreau să-ți
mai spun ceva. În tren, venind spre Iași și cu gândul la tine, am comis un
dialog liric, pe care te rog să-l asculți:
Poetul: Tu ești o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,
Tu ești o noapte, eu sunt o stea –
Iubita
mea
Iubita: Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un fluture, tu ești o
floare,
Eu sunt un templu, tu ești un zeu
–
Iubitul
meu
Tu ești un rege, eu sunt o regină
Eu sunt un caos, tu o lumină
Eu sunt o aripă muiată-n vânt –
Tu
ești un cânt.
Poetul: Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochi-ți să te ghicesc –
Și
te iubesc!
Iubita: Îți
par o noapte, îți par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină
Îți par un cântec sublim încet
Iubite
poet?
O, tot ce-i mistic iubite barde,
În acest suflet ce ție-ți arde
Nimica nu e, nimic al meu –
E
tot al tău.
Replicile lirice
ale poetului, i-au înflorit muzei trandafiri roșii în obraji, în timp ce sânii
îi vibrau în ritmul alert al bătăilor inimii. Șopti:
-”Iubit poet”,
replicile versificate sunt emoționant de frumoase. Dar cel mai mult m-a
tulburat adevărul unui vers, când spui: ”Eu sunt un geniu, tu o problemă…”
nimic mai adevărat, Mihai.
Cum Eminescu nu
spune nimic, tot Veronica continuă dialogul:
-Eminescule, tu
știi că te iubesc ca o nebună? Și e o nebunie atât de scumpă sufletului meu, că
n-aș vrea niciodată să scap de ea.
Veronica zăbovi o
clipă să-și adune mai bine cuvintele, ca să adauge:
-Emin al meu…Nici
nu știu cum să-ți spun, dar problema noastră este ceva mai delicată. Iar tu
știi prea bine că o femeie nu poate înflori
și în final se ofilește dacă nu-i sunt udate petalele sufletului.
Veronica se
oprește din mers și privindu-l drept în față, îi spune cu o undă de căldură în
glas:
-Mihai, de ce nu
vii înapoi la Iași, de ce mă lași să cerșesc în acest mod dragostea ta,
rămânând departe de mine?
Cu tot
semiobscurul din jur, poetul observă lacrimile ca niște mici perle ce sclipeau
în ochii muzei. Aflată la vârsta femeii coapte, Eminescu o găsea plină de
gingășie, iar perlele dintre pleoapele ochilor și bujorii din obraji, îi
accentuau și mai mult farmecul. Cu o voce blândă și melodioasă, îi spuse:
-Tolla, tu știi că
ești acea ființă care s-a aplecat asupra vieții mele de sărman poet, o umbră
călătoare ce
încearcă să țină aprinsă candela din templul iubirii
noastre și mai știi de mult, că ”focul meu nu-l pot stinge cu toate apele
mării”.
Veronica îl
asculta pătrunsă de o înfrigurare stranie, fericită că îl are aproape în acest
ceas sfânt, în care îl regăsește pe Gajus al ei, cu toată risipa adorației și
avântul iubirii cu care acesta își dezvolta logosul:
-Pasiunea mea,
Nicuță, nu este din acelea care ard și trec. Tu ești vraja care mă ocrotește,
ești ispita căreia nu mă pot împotrivi. Și nu este un secret că învăpăierea
sufletului meu pentru tine m-a înălțat deseori în văzduhul curat și limpede al
inspirației. Iar atâtea poezii scrise în numele iubirii, nu pot fi considerate
un simplu moft. Dar despre dragoste au scris înaintea mea alții, încât am ajuns
să mă întreb ce rost mai are să invoc și eu, pe strunele lirei mele, despre
victoriile și dezamăgirile ei, mai ales că valurile simțirii depășesc deseori
puterea de cuprindere a unui suflet îndrăgostit.
Eminescu poetiza
tot ce trăia și visa în aura plină de vrajă a metaforei. Nu iubea sporovăiala,
dar avea momente când verbul său devenea sclipitor. Elocința sa era elocventă
în exprimare și emana o stare de vrajă de o aristocratică frumusețe a spiritului.
Se opri preț de
câteva clipe ca să-și asculte freamătul lăuntric ce sta la baza cuvântului
rostit, apoi continuă:
-Și ar trebui să
știi că eu nu sunt un aventurier sentimental, la mine vorba e vorbă, iar un
angajament odată luat, pentru mine e sfânt. Îți repet încă odată: tu ești
iubirea și visul meu de fericire și dacă nu trăiesc pentru a te iubi, nu am de
ce trăi. Căci tu ești poezia care izvorăște din inima mea, care numai pentru
tine bate.
-Mă bucură vorbele
tale Mihai. În ele îl regăsesc pe Emin al meu de ieri, de azi, din totdeauna. Și
e atât de
dulce această clipă, care îmi întoarce sufletul spre
visare. Dar iartă-mi o întrebare nelegiuită care mă bântuie în lunile când ești
departe: oare numai pentru mine bate generoasa-ți inimă?
Eminescu, care nu
era nici el străin de unele flirturi ale cochetei muze, încearcă să treacă
elegant mai departe:
-Nicuță, fată
dragă, nu mă urgisi cu gelozia. Tu știi că drumul spre paradis e pardosit cu
tot felul de capcane. Dumnezeul iubirii mi-e martor că doar ție ți-am pus inima
în palmă și că viața alături de tine e singura mea speranță.
Și în vârtejul
acelei clipe cu iz de taină și vis stelar, poetul începe să-i recite în surdină
cu glasul lui melodios, iar cadența versurilor sale se rostogolea rotund și duios
în sufletul sensibil al muzei:
Și cum mergeai
armonic și lin îți era pasul
Rămas în nemișcare
m-a fost cuprins extazul
Am stat pe loc, cu
ochii doar te urmăream mereu
Tu gingașă mireasă
a sufletului meu
De-atuncea cu
pustiul stătut-am să mă cert
Urmând cu-a mele
brațe, o umbră în deșert.
Pân ce-nsfârșit
ajuns-am să mângâi chipul sfânt
Al celei mai
frumoase femei de pe pământ.
Și fericirea-mi
scumpo, nici îndrăznesc s-o crez
Tu ești? Tu ești
aievea? Sau poate că visez?
Poetă ea însăși,
Veronica Micle, femeia veșnic ispititoare, simțea cum îi tremură cârlionții pe
ceafă, ascultând pe Eminescu. Și își simțea inima bătând mai tare știindu-se
iubită și cântată de un poet pe care sufletul ei și intuiția de muză îl bănuia
genial, adică etern. Mai mult, pentru ea, Eminescu era un dulce liman de
delicii sentimentale. Și era fericită de a păși alături de un asemenea om, de
a-i inspira și limpezi gândurile.
Obrajii i se
îmbujoraseră din nou și încă sub emoția versurilor poetului, i se destăinui:
-Emin, Emin al
meu, versurile tale mi-au picurat în suflet acorduri divine. Iar tu știi că în
ceea ce mă privește, te iubesc de multă vreme și asta nu-i doar o vanitate a
mea. Vreau să te asigur că iubirea ta valorează pentru mine mai mult decât
orice în lume. Și nici măcar tăcerea ta de atunci nu a reușit să-mi clatine
dragostea ce ți-o port de atâta vreme. Iar superbele tale poezii, îmi umplu
sufletul de beție divină, întețindu-mi iubirea și speranța. Mihai, aș vrea să
trăiesc cu tine viața curată și profundă a visurilor tale și mă gândesc deseori
ce fericite ar fi fost sufletele noastre dacă lumea ne-ar fi dat pace. Și mă
tem să nu transformăm această iubire într-o năpastă. Iar tu știi, Emin al meu,
cât dor visele când devin imposibile.
Eminescu asculta
fără un cuvânt, speranțele și dubiile iubitei și după ce-și mușcă colțurile
mustății, răspunse cu acel ton de retorică a pasiunii ce știa că-i face plăcere
muzei:
-Nicuță, ca om de
onoare ce mă consider, n-am vrut și n-aș vrea ca gura lumii să-ți întunece
viața, care, după mine ar trebui să-ți fie frumoasă și fericită. Iar în
complicata mea viață, tu ești, ți-o repet, clipa de dor și vis. Tu ai aprins în
inima mea o pasiune devastatoare, dar în sufletele noastre trebuie să fie
înțelepciune și nu nebunie. Și asta fără a uita de acel grăunte de nobilă
nesăbuință care ne amintește că suntem născuți pentru dragoste și pe focul din
vatra ei se întemeiază lumea. Eu sunt convins Tolla, că va veni o zi când vei
uita toate tristețile ce fără voia mea ți le-am pricinuit și va începe si
pentru noi o viață nouă.
Prinsă de această
retorică a pasiunii, Veronica asculta vorbele poetului, transfigurată de
fericirea clipei. Îi auzea ca prin vis vocea plină de căldură și patos care
vorbea de la inimă la inimă. Șopti:
-Emin, când te
aprinzi așa, nu am cum să nu-ți dau dreptate. Tu ești cel care îmi poți da și
viață și moarte. Te-ai insinuat în sufletul meu picătură cu picătură, iar ochii
mei urmăresc vrăjiți fiecare mișcare a ”stelei magna” care ești tu și în lumina
căreia cred.
Veronica se
strânse lângă brațul poetului, ca apoi să-l întrebe:
-N-am înțeles
totuși Mihai, de ce n-ai venit direct la mine și ai preferat să tragi la bădica
Ionică…
Eminescu răspunse
prompt:
-Am apucat să-i
promit că primul drum, când vin la Iași, o să-l fac la el. I-am promis când m-a vizitat la București, venind
la o conferință pe țară a institutorilor.
-Și dacă te invit
și eu să-mi fii oaspete drag și îndelung așteptat?
-Desigur că accept
bucuros.
-Și dacă te dă
badea Creangă dispărut? – glumi Veronica plină de voie bună.
-Fii fără grijă
Nicuță, el știe că dacă m-am întâlnit cu tine, sunt pe mâini bune.
Gajus și Tolla,
poetul și muza, pășeau agale, braț la braț, pe aleile străjuite de arbori,
arbuști și rondouri de flori, martori discreți ai atâtor șoapte și taine de
iubire. Nu se mai auzea decât zgomotul pietrișului sub pașii lor, ce se îndreptau spre ieșirea din parc. Luna,
romantica suverană a nopții, coborâtă și ea pe alei, va fi privit îndelung la
domnița cu ochi albaștri și păr bălai și la stelarul prinț al poeziei, cu
fruntea înaltă și ochi melancolici, contopiți într-o dulce îmbrățișare.
Și au ieșit pe
poarta grădinii, ținându-se de
mână,
pășind ca într-o poveste, logodiți pe vecie cu
eternitatea. Iar în urma lor, rămânea grădina Copoului, cu teiul sfânt, al
iubirii și întregul decor înconjurător, care va păstra pentru totdeauna urmele
și amintirea poetului și a muzei sale, ca și ecoul acelor tresăriri de simțire
și gândire, ce sălășluiește în tainica șoaptă a inimilor îndrăgostite.
EMINESCU ȘI SFÂNTA FECIOARĂ
În taina visului divin
Fericiți cei care au cunoscut
misterele căci ei cunosc începutul și sfârșitul vieții.
Pindar
Un zvon de clopote
venea de undeva de sub tâmpla cerului, iar cântul lor lin și armonios ca o
litanie de seară, aducea în amintirea poetului dangătul clopotului din noaptea
Paștelui de la bisericuța părinților săi, de la Ipotești. Când zvonul
clopotelor încetară, o muzică divină coborî din înălțimi celeste și acele
acorduri mângâietoare, luau în stăpânire întregul peisaj înconjurător. În
sunetul acestei muzici divine, care îi da o stare de beatitudine, poetul ajunge
în mijlocul poieniței-sanctuar, clipă în care toate zvonurile încetară și se
mai auzeau doar sunete de corn și bucium, după care un sunet strident de
trâmbiță sfâșie văzduhul. O lumină strălucitoare îl izbește în față și în clipa
următoare, clipă unică, feerică și misterioasă, clipă egală veșniciei, poetul
privește transfigurat cum din înălțimi celeste, coboară pe o scară de aur,
însoțită de îngeri, Sfânta Fecioară Maria!
Eminescu strânse
pleoapele ca orbit de un fulger, își trece mâna peste frunte
dorind parcă să
alunge o
îndoială,
șoptindu-și:
„Credo
in unum Deum, Patrem omnipotentem!”
(n.a.
Cred în unul Dumnezeu, tatăl atotputernic!)
Ajunsă în
poieniță, Maria ținea cu o mână unul din colțurile mantalei stacojii, înțesată
cu stele, iar în cealaltă o oglindă în care se reflectau razele amurgului, ce
începuseră să coboare peste poieniță și care îi înroșeau colierul de perle din
jurul gâtului.
Privind-o,
Eminescu era pradă unei vii agitații lăuntrice. Gânduri de tot felul îi
frământau sufletul răvășit de atâtea furtuni, mai ales acum, când se afla în
fața divinei Fecioare Maria. Era nu numai uimire, dar și un tremur al inimii ca
în fața unei taine de nepătruns. Înalță
capul și vede pe Maria așezată într-un jilț îmbrăcat în purpură aurie, la doar
câțiva pași de el.
Aceeași muzică
divină își rostogolea acordurile melodioase din nevăzute flaute, miresme
îmbătătoare îmbrățișau aerul mentolat și valuri rarefiate de ceață albastră,
pluteau lin pe deasupra crângului. Îngenuncheat la picioarele Madonei, un înger
interpreta la harpă un cântec de slavă și însuși aerul vibra de frumusețea
melodiei.
Pentru Eminescu,
gândul e vis și visul e gând. Între ceresc și teluric, sufletul său trăia
intens realitatea din vis, amestecând totul într-un melanj de care nu era
străină nici bogata sa imaginație.
În momentul când
aruncă din nou ochii spre Maria, aceasta îl privea blândă și surâzătoare din
tronul ei de nemurire și poetul fu cuprins de un sentiment
de adâncă
venerație, pe care o resimțea ca și cum i-ar fi intrat
soarele în suflet, în timp ce inima îi bătea în ritmul sunetului de clopot, la
anunțarea unui incendiu. Ochii i se umezesc și simte căldura lacrimilor pe
obraji. Lacrimi ale întregii sale vieți, care îi dau o stare de fericire
necunoscută de el până atunci.
Dar a fost de
ajuns ca privirea poetului să întâlnească ochii luminoși ai Madonei, ca el că
îngenuncheze asemenea magilor prooroci, aducători de jertfe și tălmăcitori de
vise de odinioară de la Bethleem.
Cu genunchiul
stâng rezemat pe pământ, fruntea plecată și mâinile împreunate a rugăciune, el
începe prin a saluta divina regină a lumii:
-Ave Maria, regina
mundi!
Eminescu continuă
apoi cu profundă emoție în glas:
-Sfântă și slăvită
Doamnă a înălțimilor și a lumii, dă putere și tărie glasului meu și îngăduie
spovedania amară a unui suflet apostat. Fii bună Sfântă Fecioară și în gloria
eternă a strălucirii Tale, primește mărturisirea unui om cu inima sângerândă
dar curățat de zgura deșertăciunilor. Prin această confesiune încerc să mă
smulg din noaptea care, de la o vreme, tot încearcă să mă prindă în mrejele ei
tenebroase. Mai destăinui și că în
momentele mele de disperare, Te-am invocat adeseori Marie, căci toate sunt
mărginite în lumea asta, numai durerea mea nu. Mai știu că sufletul omului este
ca o fântână în care se oglindește o fărâmă de cer. Sub privirea Ta înstelată
de grija pentru oameni, permite-mi Maică Preasfântă a Domnului, să-mi deschid
inima sfâșiată de atâtea suferințe fizice. Dar și de drama spirituală pe care o
trăiesc.
Poetul se oprește
tulburat de un fior necunoscut, strivind între gene două broboane de lacrimă.
Cum Maria înclină ușor capul a aprobare, continuă cu voce și mai amară:
-Sfântă Fecioară,
port numele celui mai vestit dintre arhangheli, Sfântul Mihail, generalul
armatelor celeste, dar și numele a opt împărați bizantini și a celui mai viteaz
dintre voievozii români. Sunt oaspete în această viață, iar Dumnezeu a pus în
mine nemărginire de gândire, inimă simțitoare, har poetic și un suflet curat
care să vibreze armonios la frumusețile și splendorile vieții. Si ce am făcut
eu cu aceste comori? La doar cei 32 de ani ai mei, sufăr de inimă, de reumă, de
varice și ulcerații ale picioarelor, sunt ca o venă deschisă spre suferință și
simt cum cartea vieții mele stă să-și închidă coperțile. De mai mult timp, nori
negri acoperă cerul nădejdilor mele cu spaima opacă a grijii zilei de mâine.
Dar și mai mult sufăr că năzuind spre tăria sublimului, am ajuns să cerșesc
luxul cunoașterii până în pragul desăvârșirii.
M-a sfâșiat mereu această sete de absolut, această nevoie imperioasă de
a atinge perfecțiunea. Însă dorințelor și viselor mele le-am adus doar fumul
înșelător al himerei, de m-am ales doar cu invocarea lor iluzorie. Am momente
când mă consider atât de inutil, încât până și viața aceasta chinuită îmi pare
o ispășire nemeritată. Și de câte ori mi-a sângerat inima…A fost o vreme când
aveam voluptatea speranței, dar prea mi s-au încolăcit meandrele vicleanului
destin. Visam o lume mai dreaptă, întemeiată pe sentimente de dragoste și
omenie…Astăzi însă, despovărat de himere și fără obsesia fericirii iluzorie, mă
simt ca un condamnat la muncă silnică pe viață. Floarea destinului meu este tot
mai ofilită și așa cum zis-a Apostolul Pavel, „simt că mor în fiecare zi”, fără
să uit că tot el spunea că „unele neamuri vor dispărea, altele se vor destrăma,
darul limbilor va înceta, știința se va sfârși, cum se vor sfârși toate cele
ale lumii trecătoare, dar un singur lucru va rămâne în veci: IUBIREA!”
Adevărat grăit-a,
căci iubirea purifică
și înalță
sufletul, iar omul este om prin puterea dragostei sale
pentru adevăr, lumină, frumusețe și mai ales să nu uităm că menirea ei este să
ducă mai departe moștenirea sacră a vieții. Iar eu, recunosc Maria, am avut până
și orgoliul eternității, conștient fiind că nici o minte de om nu poate
cuprinde sublima și neasemuita operă a Creatorului. Poate păcătuiesc nedorind
să trăiesc oricum această viață, ci să trăiesc intens fiecare clipă a vieții,
iar iubirea este esența și chintesența ei. Înzestrat de Creator cu darul de a
înfrumuseța și înnobila viața, am încercat prin poeziile mele de iubire să
cultiv floarea dragostei în inimile oamenilor. Și am semănat iubire, floare cu
floare, petală cu petală și asta chiar dacă am căutat zadarnic condurul
Cenușăresei… Și mi-am asumat consecința ce rezultă din afirmația celor care
susțin că flacăra iubirii trebuie ținută trează prin suferință, care ar fi
sublimul izvorului creației artistice.
Dar s-au adunat în
mine norii răzvrătirii odată cu sarcasmul atâtor nedreptăți și suferințe, încât
am ajuns pe marele abis al disperării, iar această viață a devenit pentru mine
prilej de dureroasă și aspră osândă.
Scepticismul și
dezgustul și-au găsit sălaș tot mai adânc în sufletul meu, dar am continuat să
lupt dintr-un încăpățânat simț al onoarei. Deseori mă întreb, de ce aceste
umbre în pridvorul vieții mele și de ce aurul soarelui se pierde printre
năframele cernite și rău prevestitoare ale norilor negri ce se abat asupră-mi?
Și de ce inima-mi sângerează, în suflet își face loc rugina, iar mintea stă și
ea gata să o ia razna?
Plecat la
picioarele Mariei, poetul simțea că nu mai are nici ambiții deșarte și nici
orgolii cu care să sfideze cerul pentru nefericirea lui. Înalță încă odată
ochii spre Sfânta Fecioară și constată că era de o frumusețe desăvârșită, iar
ochii luminoși îl
priveau plini de
înțelegere și bunătate. Dar surâsul de pe buzele
Mariei, în loc să-l liniștească, îl tulbură și mai profund pe Eminescu, trezind
în el neliniști și întrebări infinite. Și cu ochii umezi nu atât de lacrimi cât
de roua sufletului său și de gândurile sumbre care se adunaseră pe cerul
tristeții și dezamăgirilor lui, continuă confesiunea:
-Iartă-mă Sfântă
Fecioară, dar nu sunt vrednic să Te privesc în față, căci mă încearcă un atroce
sentiment de vină și neputință. Cum am mai spus, florile gândirii mele s-au
ofilit prematur și din splendoarea buchetului de odinioară, au mai rămas doar
câteva crenguțe și acelea despuiate de frunze. Dar așa cum spuneam într-un
aforism, „Trecut și viitor sunt în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de
ghindă și infinitul asemenea cu reflectarea cerului într-un strop de rouă”.
Trăiesc în tainele acestei lumi pe care am năzuit să le cunosc, să le înțeleg,
să le cânt în versuri, să fiu rapsodul neamului meu. Am slujit poezia, această
șoaptă a inimii, constelație a dorului și chintesență a iubirii, dar și iluzie
a tuturor deșertăciunilor. Am căutat să fac din ea un vis aurit care să
vremuiască de-a pururi; mai mult chiar și iertată-mi fie cutezanța Marie, prin
versurile mele cele mai inspirate, am încercat să urc până în vecinătatea
astrelor, ca să ascult cântările, dar și tăcerile cerului. Așa am ars, uneori
îndrăgostit, alteori îndurerat în farmecul dorului topit în metafora poeziei și
asta în lumina adevărului spre care ar trebui să căutăm cu toții.
„Adevărul – afirma
scriitorul și moralistul francez Vauvernarques – este soarele inteligenței și
roua cerului”. La noi însă, deși toți spun că iubesc adevărul, nimeni nu-l
apără. Iar eu cred în acest adevăr care este fiul timpului și mai devreme sau
mai târziu, tot iese la iveală. Dorința mea de desăvârșire, de dragoste, de
frumusețe și adevăr, mi-au hrănit mult timp visurile și melancolia de
răsfățat
al muzelor doamnei Poezia. Și am căutat să înalț
templu iubirii, care se înflăcărează pentru un ideal de fericire, gândit ca o
floare care crește în sufletele sensibile și delicate, să pun merinde pe
cărările dragostei. Dar am înțeles repede că menirea mea este să urc talazurile
de tristețe ale lumii, chiar dacă pentru mine nu mai există nici speranță și
nici scăpare.
Poetul s-a oprit
brusc, ca și cum cuvintele i s-ar fi oprit în gât. Își puse mâinile căuș pe
față, părând o sugestivă imagine a prăbușirii în sine.
Privindu-l pe omul
surpat, din fața sa, Madona schimbă floarea surâsului într-o gamă duioasă de
parcă ar fi vrut să spună, „Biet suflet!”. Se vedea că era impresionată de
suferința acestui om cu suflet de mărgăritar extras din caierul nevăzut al
stelelor, împletit cu curcubeul dorului, acea esență a sublimului,
caracteristică personalităților de geniu.
După câteva clipe
de reculegere, poetul dă din nou glas pârjolului care îl stăpânea:
-Marie, Tu care
ești încoronată cu trandafirii gloriei divine, fie-ți milă și ascultă-mi până
la capăt mărturisirea. Sunt, până peste
voia mea, grăitor de adevăr! Și am căutat să țin mereu aprinsă candela iubirii
în destinul neamului meu, dar am ajuns să-i dau dreptate cinicului Petrache
Carp, care afirmă că „Țara asta pe care au făcut-o boierii, a încăput pe mâna
țiganilor!”. Dar și a străinilor de neam și de țară, aș adăuga eu. Dar ceea ce
mă intrigă și mă doare cel mai mult este lipsa de caracter a multora dintre
oamenii noștri politici, altfel persoane instruite, însă inteligențe întâlnești
deseori, caractere mult mai rar. Iar onoarea odată pierdută, este ca tinerețea,
nu se mai întoarce niciodată.
Poetul vorbea
agitat, iar în cuvintele lui se simțea amărăciunea unui spirit pe cât de lucid
pe atât de complex și profund. Continuă apoi pe un ton mai moderat:
-Și cât de mult am
vrut să dau vieții mele un sens înalt, dar a rezultat o viață ca o nălucă în
bătaia vântului. În prima tinerețe și chiar mai apoi, ea a avut mai multe nume:
farmec, poezie, iubire și ardere în culorile atât de vii ale pasiunii. Acum
însă, această viață a mea este atât de fadă, încât am strania impresie că m-am
rătăcit într-un labirint întunecos și doar săgețile unor fulgere îi mai
luminează culoarele printre potop de gânduri sumbre. Inima îmi dă tot mai multe
semne de îngrijorare, văpaia sufletului meu pălește, iar visul aproape a
înghețat. Ba chiar stă să moară și el, căci se știe, oriunde se ivește visul
nopții, apare moartea visului. Și mai simt în adâncul minții mele o lume a
tăcerii care mă cheamă mereu să mă cufund în întunecoasa ei voluptate. Sunt ca
un copac în furtună în așteptarea trăsnetului fatal. Mistuit de propria-mi
ardoare, subminat de atâtea boli știute și neștiute, stau să mă prăbușesc în
hăul nimicniciei mele și zadarnic încerc să mă smulg din noaptea în care mă
cufund. Sunt conștient că în această stare a mea, care îmi provoacă atâtea
atroce suferințe, și-a făcut loc și o doză de nebunie în stare latentă.
Amărăciunea atâtor deziluzii îmi dau sentimentul mizerabil al nefericirii care
m-a adus în preajma unui iminent naufragiu.
O cruntă
presimțire mă bântuie Mărită Doamnă și numai bunul Dumnezeu mă poate izbăvi de
această tristă și chinuită viață!
Eminescu își face
semnul crucii și înalță încet fruntea spre Sfânta Fecioară:
-Dixi et salvavi
animam meam! (n.a. Am spus și mi-am
izbăvit sufletul!). Slavă ție Marie, regină a cerului și a universului!
Splendoare ești, dar și cântec și lumină sfântă! Fii cruce de lumină în noaptea
adâncă a turmentatei mele vieți, căci lacrimile mi-au secat iar suferința și-a
făcut cuibar în adâncul sufletului meu
tot
mai tulbure. Ajută-mă Sfântă Fecioară, să găsesc Calea
Damascului!
Maria îi surâde
blând și înclină ușor, cu eleganță și distincție fruntea, iar gestul ei regal
pare o reverență în fața unui om de geniu. Face cu mâna dreaptă semnul
binecuvântării spre poet și în liniștea clipei, rostește cu o voce cristalină
cu inflexiuni de harpă:
-Fiule, alungă
norii grei care s-au prăvălit peste tine, topește plumbul din aripile speranței
și dă din nou înălțime visului tău de plenitudine și desăvârșire. Ai grăit cu
înțelepciune, iar prin mărturisirea ta, sufletul ți s-a descărcat de zgura
zădărniciei. Iar ca să-ți fie clipa rodnică, să lupți și să birui în fiecare
zi, doar așa va rodi sublimul tău vis. Anevoie se ajunge la stele, dar nu uita
că unele strălucesc și după ce le-a secat izvorul luminii.
Sfânta Fecioară
mai face odată semnul binecuvântării spre poet, rostind apoi mai apăsat dar
păstrând aceleași nuanțe dulci, mângâietoare:
-Rămâi credincios
gândurilor tale înalte, căci vrednic ești să primești cununa de glorie a
poeziei nemuritoare, iar numele îți va dăinui veac de veac în memoria neamului
din care te-ai înălțat, ca să-l slujești cu atâta talent, inspirație și
pasiune. Și să nu uiți niciodată, că Dumnezeu este iubire și speranță.
Cu mâna dreaptă la
inimă, chipul poetului se destinde iluminat de un surâs, ca apoi să răspundă:
-Domina, non sum
dignus! (n.a. Stăpână, nu sunt vrednic!). Și știu Marie că iubirea este
supremul dar cu care Creatorul a înzestrat pe om. Fie în veci numele Domnului
lăudat!
-In saecula
saeculorum! (n.a. În veacul vecilor!), răspunde Maria, după care adaugă: „Maete
anima, vade in pace!” (n.a. Curaj, mergi în pace!)
Poetul înclină
fruntea, iar când după câteva clipe de
reculegere înalță capul, vede cum Sfânta Fecioară se
depărtează spre înălțimi celeste, în seninul pur al nemărginirii și în
acordurile unei muzici divine. Lui însă îi rămăsese în inimă acel blând și
inefabil surâs, adânc înțelegător al Mariei și întreaga lui ființă era cuprinsă
de acea stare de fericire pe care o sădește în suflete, sublimul. Face din nou
semnul crucii, mulțumind cerului pentru aceste momente magice, egale veșniciei.
Inima, ușurată, își mai potolise bătăile, colaborând și ea la starea specială
în care se găsea.
În jur domnea acum
o liniște de catedrală, în care se mai auzea doar ciripitul zglobiu al
păsărelelor din crâng. Curând încetă și cântecul lor, urmat de o tăcere înaltă,
până la constelații, de parcă liniștea de la începutul lumii pusese stăpânire
peste lumi și peste fire.
Dacă pe ecran nu apar paginile legate de Vol2,
vă rugăm să apăsați pe,
AFLATI MAI MULTE
situat mai jos, pe partea stângă a paginii.