Mihai şi Veronica : O legendă pentru eternitate / Jurnalul secret al doamnei Veronica

     Autor: TITU ZANFIRESCU-CIANCIULLI

titu.zanfirescu@yahoo.it

De același autor:                

   Italia eterna, bella mia

   Pe urmele lui Napoleon

                  CUPRINS

MIHAI ȘI VERONICA – O LEGENDĂ PENTRU ETERNITATE

JURNALUL SECRET AL DOAMNEI VERONICA

VOLUMUL I

     

Copou – parcul iubirii și al poeziei

Teiul lui Eminescu

Sufletul pelerinului care am fost, a tresărit fericit când în apropierea Monumentului celor patru lei, am zărit în rondoul central al Parcului Copou, teiul atât de iubit de Eminescu și pe care Dumnezeu și oamenii au vrut și s-au străduit să-l țină în viață, pentru a aminti la cât mai multe generații de geniul poetic al neamului românesc.

Se știe că sub un tei nu te trăsnește niciodată, căci fiind rezistent la secetă, transpiră foarte puțin și nu se poate stabili un contact electric între cer și pământ.

Teiul lui Eminescu a rămas aici ca să evoce vremurile de nobilă visare a poetului național, dar și a muzei sale, Veronica Micle.

              Alături, teiul vechi mi se deschide

              Din el ieși o tânără crăiasă

              Pluteau în lacrimi ochii plini de vise…

Despre Teiul lui Eminescu se spune că ar fi ultimul urmaș al codrului care odinioară acoperea grădina publică de astăzi și potrivit estimărilor biologilor de la Grădina Botanică din Iași, ar dăinui de pe la mijlocul secolului al XV-lea. În perioada ieșeană 1874-1877, Eminescu era văzut deseori pe banca de sub tei, unde venea să mediteze, iar uneori să-și întâlnească muza, pe doamna Veronica, ființa care a făcut să vibreze coarda cea mai sensibilă a lirei poetului, ale cărei acorduri vor dăinui, cât timp se vor iubi două inimi pe pământ.

Acest tei a devenit prin ani, o mărturie de netăgăduit a iubirii lor și un simbol al romantismului, căci prezența repetată a poetului în preajma lui, l-a sfințit, bătrânul tei devenind sacru.

După plecarea poetului la București în toamna anului 1877, ieșenii, obișnuiți cu prezența lui lângă copac, l-au numit ”Teiul lui Eminescu”, dovadă de netăgăduit că i-au dus dorul și au avut nostalgia lui.

Așa se face că ”Teiul lui Eminescu” din Copou a rămas în conștiința întregii țări ca arborele sacru sub care marele poet a scăpărat scântei de luceferi de poezie, iar împreună cu muza și iubita sa, Veronica Micle, au aprins ”candela iubirii pe pământ”.

                              

În anul 1907, Parcul Copou avea să fie supus unei sistematizări generale, lărgindu-se aleile centrale pentru a se pune și mai mult în evidență venerabilul tei legat de amintirea  lui  Eminescu,  cel  care  l-a  îmbrăcat  în  strai

sărbătoresc de poezie. A fost trasat un ax central, întretăiat de unul secundar și de o serie de alei adiacente, destul de sinuoase, iar la întretăierea celor două axe se află ”Teiul lui Eminescu”.

Se știe că încă din anotimpurile copilăriei sale de la Ipotești, teiul era arborele preferat al poetului, iar floarea de tei cu parfumul său senzual este deseori evocată, devenind unul din simbolurile superbelor sale poezii de dragoste, aninate între voluptate și suspin. Prin ele am descoperit spiritul teiului sacru, care de la el încoace a devenit arborele sfânt al literaturii române.

”Teiul lui Eminescu” stă impunător și demn în fața mea, prins în chingi metalice și cu o ramură laterală sprijinită pe o consolă metalică. Pe timpul poetului însă, era un copac frumos, rotat și viguros, iar la umbra lui diafană, Eminescu era văzut așezat pe o bancă, citind vreo carte ori privind visător pădurea de arbori sau aleile din jur, de parcă aștepta ca să se ivească cineva. De fapt, o căuta din priviri pe Veronica, spre a i se alătura ca din întâmplare, la o plimbare pe aleile mai lăturalnice și la o oră când parcul era mai puțin populat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Grădina Copou a fost înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată și transformată în lagăr sovietic pentru prizonierii români, dascălii de acolo au făcut de pază zi și noapte, ca ”Teiul lui Eminescu” să nu fie cumva tăiat.    Ce-am mai putea adăuga la un atât de nobil și emoționant gest de venerație, pentru genialul poet?

Ieșit cu bine din avatarurile războiului, bătrânul și venerabilul tei avea să suporte la 4 august 1950, urgia naturii dezlănțuite. Atunci, o furtună devastatoare s-a abătut asupra orașului Iași și mai mulți copaci din Parcul Copou, au fost smulși din rădăcini. ”Teiul lui Eminescu” a  pierdut  un  braț  principal  și  majoritatea ramurilor din

celelalte brațe. Cu o inexplicabilă întârziere, abia în anul 1953 Primăria Iașului a găsit timp să se ocupe de consolidarea părții din tei rămasă în picioare. Au fost segmentate ramurile din trunchi cu brațe lungi de 3-4 metri și s-a curățat scorbura ce se formase la bifurcarea teiului, unde au turnat un amestec de nisip cu var, puțin ciment, după care i-au legat trunchiul cu cercuri metalice și i-au sprijinit brațele principale pe console de fier.

Teiul a început să-și revină, dar ulterior, nimeni nu s-a mai gândit să-i lărgească cercurile metalice, care i-au gâtuit vasele de pe scoarță, menite să-i aducă substanțe sintetizate de frunze, spre rădăcină. Așa se face că în perioada 1980-1985, bătrânul teri eminescian începe să dea semne disperate de sufocare. Trunchiul i s-a îngroșat nefiresc în partea de sus, iar rădăcinile lui nu mai aveau cu ce se hrăni, fapt care a dus la îngălbenirea frunzelor și la un început de uscare a ramurilor. A găsit însă resurse interne ca să reziste cu stoicism până în anul 1990, când în sfârșit i s-au lărgit legăturile metalice, i s-a scos plomba pusă cu 37 de ani în urmă și s-a constatat că neprețuitul arbore era în agonie, cea mai mare parte din tulpină fiind putrezită.

Trunchiul teiului era precum un butoi tubic și dacă ramurile principale nu ar fi fost sprijinite pe console metalice, s-ar fi prăbușit de mult. Ulterior avea să se întâmple un fenomen care, potrivit specialiștilor, nu se poate explica științific. Două dintre ramurile aeriene ale teiului, trecând prin trunchiul găunos al tulpinii, i-au format acestuia, rădăcini noi și proaspete, fapt care a permis legendarului tei, să revină la viață.

Prof. dr. Manolache Lecov, directorul de atunci al Grădinii Botanice din Iași, însărcinat de Academia Română cu regenerarea ”Teiului lui Eminescu”, declara:

”Acest fenomen nu l-am mai întâlnit nicăieri în lume și nici în literatura de specialitate.   Teiul singur s-a salvat

de la moarte, iar noi doar l-am ajutat cât am putut.”

Încercând să găsesc o explicație romantică acestui fenomen neexplicabil științific, gândesc că simțind în el iubirea unui neam întreg și realizând că a devenit  simbolul dragostei și al poeziei, fabulosul tei a vrut neapărat să trăiască deși era bătrân și vlăguit, spre a vorbi în graiul său, despre Eminescu, poetul iubirii și despre muza sa, doamna Veronica.  Venerabilul arbore își justifică astfel și renumele, ce-i vine tot de la marele poet, acela de ”tei sfânt”, care continuă să doinească cu ramurile sale regenerate, cântecul fără de seamăn al celui care ne-a dat voluptatea ”dureros de dulce” a nobilului sentiment al iubirii și a acelui ”dor nemărginit”, care ne topește inima și ne umple sufletul de fericire.

Așa se face că liricul tei eminescian, din vestita grădină a Copoului din Iași, veghează și astăzi pașii, șoaptele și visele îndrăgostiților. Și pururi, cât vor dăinui oamenii și iubirea, generații după generații, vor urca emoționați Dealul Copoului și vor poposi o clipă ori mai multe, sub ramurile ”teiului sfânt”, ca pentru o binecuvântare, risipindu-se apoi pe aleile lăturalnice ale parcului, potrivindu-și pașii în cadența versurilor nemuritoare ale geniului tutelar al poeziei românești. Căci iată, la 128 de ani de la stingerea din viață a lui Mihai Eminescu, ”tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, poartă peste timp nemurirea Poetului, iar ”Teiul lui Eminescu”, zeificat prin harul poeziei Vrăjitorului, a intrat în legendă și deopotrivă în lumea lui de frumuseți și visare, ducând mai departe romantica lui poveste.

                               

Ce-aș putea spune eu despre dulcele fior ce m-a săgetat, când m-am aflat întâia oară în fața ”Teiului sfânt al lui Eminescu” și cum să prind în  cuvinte  impresiile  și

senzațiile care m-au năpădit, înaintea slăvitului arbore al iubirii?

El stă în fața mea, îmbătrânit, sprijinit într-o cârjă de oțel și cu trunchiul prins în curele metalice acoperite pe jumătate de revărsarea tulpinii. Dar și așa, bătrân și chinuit, dar aflat în plină explozie florală, ”Teiul lui Eminescu” îmi pare un imens candelabru, luminând și omagiind amintirea lui Mihai cel Mare al poeziei și spiritualității românești, falnic voievod.

Sunt convins că duhul poetului sălășluiește în frunzele și florile teiului, iar căderea rară și cadențată a florilor sale, întreține visul erotic care marchează alunecarea senină din timpul biografic în timpul etern al poeziei:

 

              Adormind de armonia

              Teiului bătut de gânduri,

              Flori de tei deasupra noastră

              Or să cadă rânduri-rânduri…

        Sub teiul sfânt, la ceas de tainică visare

     

Privind bătrânul și încă majestosul tei, îmi pare că de acolo de sus, din mijlocul coroanei, mă privesc doi ochi mari, negri și melancolici, atât de cunoscuți. Sunt ochii poetului, care se materializează în fiecare creangă legănată în zvonul grădinii, tors de adierea vântului cald de iunie.

Închid ochii și dau frâu visării…

Simt cum toate imaginile din jurul meu se estompează și încet-încet mă desprind de realitatea din jur ca să mă regăsesc într-o altă dimensiune de timp. Iar dincolo de zarea de vis îl zăresc pe Eminescu la ceas de taină și dulce reverie, așezat pe banca de sub cunoscutul tei al iubirii, la ora când soarele stă să coboare în scorbura asfințitului, iar florile sacrului arbore își revarsă parfumul lor peste întreaga grădină.

Poetul privea cum astrul zilei își împrăștie ultimele raze obosite ca o eșarfă de frumusețe. Surâde blând amintirilor care îl vizitau, în timp ce teiul îl cadelnița cu florile ce cădeau ”rânduri-rânduri”, într-o ușoară plutire nostalgică, care îi da o stare de nobilă visare.

…Și își amintește cum a pornit de timpuriu pe cărarea mărăcinișului vieții, oprindu-se cu gândul la Viena, orașul care i-a pus în suflet picături de rouă, care îl vor înviora pe drumurile atât de întortocheatei sale vieți. Mai ales, că tot acolo a cunoscut-o pe Veronica, îngerul blond cu ochi albaștri, la lumina cărora îi plăcea să viseze…Se vede în fastuoasa capitală habsburgică, unde timp de doi ani a urmat ca student auditor - care nu avea dreptul la examene, deoarece nu avea diplomă de bacalaureat –   cursurile  de filozofie,   drept,   economie

politică, științe financiare și administrative, drept internațional și medicină, dar și cursuri de italiană și spaniolă. ”Dacă aș adăuga și bogatele lecturi din diverse domenii, mai că m-aș putea considera un spirit enciclopedic” – își zise poetul, surâzând îngăduitor gândului.

Se vede apoi la Berlin, unde a ajuns cu o bursă a Societății ”Junimea” din Iași, urmând cursurile Universității de aici, de data aceasta ca student cu drepturi depline. Titu Maiorescu îi propusese să-i urmeze la catedra de filozofie a Universității din Iași, cu condiția să-și dea doctoratul, lucru acceptat de el, inclusiv ajutorul financiar de 100 de galbeni. Dar după doi ani de studii, a renunțat la examene și a revenit la Iași fără diploma atât de așteptată de Maiorescu și desigur și de tatăl său, aprigul căminar de la Ipotești.

În speranța că va reveni la Berlin să-și obțină râvnitul titlu de doctor în filozofie, Titu Maiorescu ajuns ministru, l-a numit Director al Bibliotecii Centrale și apoi în postul de revizor școlar.

                              

Aflat în așteptarea iubitei cu ochi albaștri și păr bălai cu miros de miere coaptă, Eminescu transferă gândurile spre Veronica. Surâse blând amintirilor ce-l vizitau împreună cu persoana iubită, în timp ce teiul îl cădelnița cu mireasma îmbătătoare a florilor sale, care îi dădeau o binevenită stare de mulțumire.

Clipe de magie și tainică visare…

Aflat sub aripa visului fugar, poetul se confesează teiului:

-Teiule, teiul meu drag și sfânt, mă aflu din nou la tine, tată al grădinii și martor discret al iubirii mele…Tu,

tei mândru și fălos, pe care te-a sădit furtuna vârtejului…Numai tu înțelegi sufletul meu zbuciumat și chinuit de atâtea doruri, speranțe, vise și frământări și doar ție ți-am încredințat floarea mea de gând. Spune-mi teiule, unde-i dragostea mea? Va veni oare și astăzi ca   să-i spun cât de mult o iubesc? Teiule frumos și bun, de ce întârzii cu răspunsul? Doar știi că eu țin de neamul tău; ca și tine sunt tăcut, melancolic și cântăreț al iubirii. Iar tu teiule, mă cunoști atât de bine…Sunt cel care culege flori din sufletul femeilor, ca să le redau oamenilor, sub formă de poezii. Și mai știi că sunt călător printre stele și negustor de doruri multe la întâlnirea visului cu infinitul. Teiule drag și sfânt, tu știi multe taine și mă ai și pe mine printre ele. Și simt din freamătul ușor al ramurilor tale, că un dulce fior te-a cuprins și pe tine. Sufletul tău duios înțelege sufletul meu îndrăgostit, ocrotindu-i iubirea. Iar tu știi, teiule, că am închis în adâncul sufletului meu, vibrând de iubire, o ființă minunată, cu plete bălaie și cu ochii de culoarea viorelelor, căreia îi dedic la ceas de taină, poezia visului meu de iubire. O iubesc teiule, iar tu știi că pentru mine, cuvântul e adevăr și acest adevăr este stăpânul meu. Pe pleoapele mele, soarele asfințitului sărută dor și vis dulce… Și dacă până la apariția iubitei voi adormi aici, sub poala ta pletoasă și înmiresmată, tu teiule sfânt veghează-mi somnul, domolește-ți adierea ca să nu-mi tulbure visul și poruncește florilor tale să-și întețească mireasma…

Poetul visa la Veronica, la ochii ei frumoși și atât de ispititori, la lumina cărora și-a șlefuit nestematele liricii sale de dragoste, risipită atât de generos, de la lumina stelelor infinitului și până la farul nemărginirii, aflat de strajă lângă marea de amar.

Tresare ușor, deschide ochii și aruncă o privire fugară spre aleea dorințelor sale, ca în clipa următoare să ridice cartea care se odihnea alături de el pe bancă și se cufundă în lumea vrăjită a lecturii.

Glas de clopot de la o biserică din apropiere se revarsă pe sub zarea Iașului, chemând credincioșii la slujba de vecernie. Eminescu se întrerupe din lectură, așază cartea alături și ascultă sunetul lui grav și prelung revărsându-se peste colinele orașului, până când melodioasa lui tânguire se stinge ușor, rămânând doar ecoul.

 ”Cine iubește cu adevărat, nu moare niciodată”

Pe neașteptate apare Veronica, ținând în mână o umbreluță albă cu steluțe albastre și mâner de fildeș, grăbind pe aleile Copoului spre teiul falnic și rămuros, lângă care spera să-l întâlnească pe Eminescu, sosit pe neașteptate la Iași.

Bădia Ion Creangă, care îl găzduia în bojdeuca lui din mahalaua Țicăului, îi dăduse marea veste, iar Veronica știa unde îl poate găsi.

Cu talia-i gingașă și mlădioasă, cu curburi bine conturate sub rochia subțire de vară și sânii tremurând ritmic în cupele verzi pe care fluturau tainice efluvii voluptoase, Veronica părea că plutește printre rondourile și arborii parcului, ca o fantasmă a iubirii.

Eminescu, rămas pe banca de sub tei, în dulcea-i așteptare, înalță capul de pe carte și zărește silueta plină de farmec a Veronicăi, o nălucă fermecătoare pe care o găsea mai frumoasă ca niciodată, în rochița ei de un bleu deschis, cu două insule verzi și cu acel surâs inefabil pe buze, în ochi, în întreaga ei făptură.

Splendoarea muzei pe care o asemăna unui tânăr tei în floare, îl impresionează pe poet, dându-i un foșnet inimii și accentuându-i nerăbdarea.

Smulgându-se din admirație și emoția clipei, Eminescu se ridică de pe bancă, așază cartea în buzunarul larg al hainei și se grăbește să iasă în întâmpinarea iubitei, cu un trandafir roșu în mână.

-Veronica, e o veșnicie, de când te aștept!

-Bine ai venit Mihai și dacă am întârziat puțin, mă vei ierta!

Veronica îl privește galeș în ochi, și cu un surâs șăgalnic, adaugă:

-Știi de câte ori am căutat urmele pașilor tăi de odinioară?

Și fără să mai aștepte răspuns, îl ia de braț pe poet și o pornesc agale spre aleile mai laterale ale parcului, mărturisindu-și gândurile, sentimentele, visele…Ochii negri profunzi și melancolici ai lui Eminescu, o priveau, dar ei i se părea că pluteau departe, într-un spațiu greu de definit. Poetul rupse tăcerea:

-Ești prea frumoasă doamnă și prea mult te iubesc!

Veronica îl învălui cu privirea într-o dulce mângâiere și savurând mireasma trandafirului primit, răspunde zâmbitoare:

-Sper – spune ea arătând trandafirul – că nu l-ai smuls din Grădina Publică…Oricum, e știut, poeților li se iartă orice…

-Oare chiar orice și de către oricine? – întrebă ușor malițios Eminescu.

-Depinde…

-Depinde… - repetă și poetul, ca apoi să continue pe un ton avântat – nici nu-ți închipui ce dor mi-a fost de tine, Veronica! Oare de ce îmi e mereu dor de ochii tăi frumoși? Ti-o spun tot eu Nicuță: pentru că iubirea începe de la ochi, coboară la buze, apoi pe sâni și în sfârșit, în inimă, unde găsește sălașul dorit. Iubirea asta vreau să o trăiesc eu prin tine, să fim un singur suflet și o singură ființă.

A urmat un moment de tăcere, care pentru Veronica păru o veșnicie. Vocea poetului, emoționată și convingătoare, era pentru ea ca o muzică dezmierdătoare; iar ochii lui mari și frumoși, radiau bunătate și o lume măiastră se oglindea în profunzimea lor. Muzei îi plăcea să-l știe alături, să simtă cum vibrează sufletul lui, când fastuos când melancolic și cu spiritul într-o permanentă efervescență. Îi aruncă un surâs fermecător, care știa     că-i place atât de mult, spunându-i:-Și zici că se cade să vii la Iași, fără să-mi fi scris și mie de o așa sărbătoare? Și era normal să aflu de un așa eveniment, de la bădia Creangă?

-Am reușit să rup câteva zile de la gazetă și apoi      ți-am spus când am fost ultima dată la Iași, că nici nu-ți închipui când te poți trezi cu mine aici. Că vezi tu, dragă Nicuță, irezistibilă este chemarea iubirii – conchide Eminescu surâzător.

Veronica zâmbi măgulită și-i trimise din ochi o învăluire luminoasă care rezonă în inima poetului, cu fiorul cald al unei îmbrățișări. Pentru el, Veronica era un liman de dulci delicii sentimentale. O găsea înflorită ca femeie, iar ochii ei, care l-au fermecat de la prima întâlnire, îi găsea acum plini de ape tainice.

”Femeia aceasta – gândi poetul – e parcă anume făcută pentru a stârni ispite de tot felul…E un talisman al norocului, ca un cer acoperit de luceferi, iar strălucirea ochilor ei o învecinează cu lumina stelelor”.

Și se înviorează din nou:

-Te iubesc, Veronica! Tu faci ca sufletul meu să vibreze înalt și frumos, căci tu ești norocul și speranța mea; norocul mi te-a scos în cale, iar speranța o vom clădi

împreună. Și voi gândi la fel și peste o sută de ani, căci cine iubește cu adevărat, se știe că nu moare niciodată – conchise Eminescu, surâzător.

Veronica  îl privi lung și stăruitor, de parcă ar vrea să-i scotocească prin toate gândurile. Muza, care îmbina sensibilitatea cu răsfățul, era foarte atentă și la sensul cuvintelor poetului. Încercă totuși să-i tempereze elanul:

-Eminescule, cum ai avut tăria să mă lași să plâng atâta vreme pe urmele pașilor tăi, stropind cu lacrimi amare un vis de iubire? De când ai apărut în viața mea, ai luat imaginea unei himere: ești și nu ești!

Eminescu surâse amar, iar tristețea din ochii lui, îi dau o stare de frumusețe îndurerată, dar și o notă de distincție. Nu întârzie cu răspunsul:

-Oh, Nicuță, dac-ai ști cât mă doare fiecare clipă din nimicnicia vieții mele și cât mă zbucium…Dar n-are rost, crede-mă fată dragă, nu  cred că este cazul să umbrim bucuria revederii noastre, aducând lucruri regretabile din trecut. Iar tu știi, că te-am purtat mereu în ochi, în inimă și în sufletul meu chinuit, așa cum dorul și iubirea mea    te-au zugrăvit. Mai uită-te odată în ochii mei, Nicuță! Dacă tu m-ai iertat, eu nu mă pot ierta cu una, cu două. Și îmi asum faptul de a te fi supărat uneori, dar rogu-te , nu uita că tot eu am fost acela care am venit în întâmpinarea ta cu dragostea de mână și cu inima mea sinceră și curată. Iar tu de bună seamă știi că ești raza de lumină, destinul, ești speranța care-mi încălzește visul aproape înghețat și doar gândul la tine îmi mai mângâie singurătatea.

Eminescu se opri și Veronica, privindu-l duios, observă că ochii poetului sunt umezi. Tonul vocii lui, cald, patetic, catifelat, dar mai ales vorbele lui o impresionau profund și înțelese că trebuie să fie mai îngăduitoare.

-Mă întreb și eu Mihai, dacă nu te-am judecat prea aspru și îmi dau seama că nu a fost doar vina ta, dacă de

o vină poate fi vorba, pentru rătăcirile noastre. Să lăsăm ranchiunele și mai spune-mi odată ce mi-ai spus mai înainte cu atâta convingere și însuflețire.

-Te iubesc Veronica, te iubesc mai mult decât pe mine însumi, iar dragostea ne face egali cu zeii. Și să nu uiți niciodată că eu m-am aruncat în acest amor cu un elan al inimii, vecin cu beția voluptății, dar nu vreau să te amăgesc cu promisiuni deșarte. Și nu am uitat nici de acea scrisoare în care mă întrebi când vom fi împreună pentru totdeauna. Ori tu știi, fată nebună și drăgăstoasă, că eu, atunci când iau o sarcină asupra-mi, o duc voinicește până la capăt. Timpul e tot mai greu de întâmplări, care nu-mi îngăduie răgazul de a-mi duce până la capăt visele. Dar să nu uiți niciodată că tu ești iubirea și visul meu dintotdeauna și atâta timp cât mai cred într-un ideal de fericire, îmi pun zălog și mintea și inima. Dar e bine să ne amintim și de cuvintele prietenului nostru Ion Creangă:

              Când norocu-și schimbă pasul,

              Nu aduce anul, ce aduce ceasul.

Eminescu așteptă să vadă efectul glumei din final, dar cum Veronica rămase serioasă, continuă:

-Mai ții minte, atunci, la Viena și apoi încă odată când ne-am reîntâlnit la Iași, ți-am propus să ne pierdem amândoi în lume?…Pot spune acum, cu mâna pe inimă, că fără tine nu există viață. Tu ești steaua mea și cine își leagă destinul de o stea, nu-și mai ia niciodată ochii de la ea. O vede și dincolo de nori și dincolo de soare. Iar tu, Veronicuța mea, ești totodată bucuria și sufletul poeziei mele în care am topit surâsu-ți fermecător și frumusețea ochilor tăi, care mi-au încălzit inima și întreținut visele.

-Poți mângâia un vis, Eminescule? – încercă să-l provoace în continuare Veronica.

-E drept – răspunde poetul – că uneori pierd simțul

realității, și atunci alunec în vis, dar și acolo tot pe tine te regăsesc. Recunosc și că uneori, dorului dospit la focul inimii, i-am pus toiagul pribegiei și searbăda lacrimă a dezamăgirilor, de am ajuns a crede că au secat în mine toate izvoarele bucuriei. Dar eu continui să te aștept în miezul visului meu și la margine de curcubeu, ca să aruncăm belelele într-o fântână a uitării, ca să ne regăsim în fiecare picătură de rouă a sufletelor noastre, la fel în fiecare răsărit și apus de soare. Și vreau să-ți mai spun ceva. În tren, venind spre Iași și cu gândul la tine, am comis un dialog liric, pe care te rog să-l asculți:

Poetul:   Tu ești o undă, eu sunt o zare,

              Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,

              Tu ești o noapte, eu sunt o stea –

                                                 Iubita mea

Iubita:    Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,

              Eu sunt un fluture, tu ești o floare,

              Eu sunt un templu, tu ești un zeu –

                                                 Iubitul meu

              Tu ești un rege, eu sunt o regină

              Eu sunt un caos, tu o lumină

              Eu sunt o aripă muiată-n vânt –

                                                 Tu ești un cânt.

Poetul:   Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,

              Eu sunt un geniu, tu o problemă,

              Privesc în ochi-ți să te ghicesc –

                                                 Și te iubesc!

Iubita:    Îți par o noapte, îți par o taină

              Muiată-n pala a umbrei haină

              Îți par un cântec sublim încet

Iubite poet?

              O, tot ce-i mistic iubite barde,

              În acest suflet ce ție-ți arde

              Nimica nu e, nimic al meu –

                                                 E tot al tău.

Replicile lirice ale poetului, i-au înflorit muzei trandafiri roșii în obraji, în timp ce sânii îi vibrau în ritmul alert al bătăilor inimii. Șopti:

-”Iubit poet”, replicile versificate sunt emoționant de frumoase. Dar cel mai mult m-a tulburat adevărul unui vers, când spui: ”Eu sunt un geniu, tu o problemă…” nimic mai adevărat, Mihai.

Cum Eminescu nu spune nimic, tot Veronica continuă dialogul:

-Eminescule, tu știi că te iubesc ca o nebună? Și e o nebunie atât de scumpă sufletului meu, că n-aș vrea niciodată să scap de ea.

Veronica zăbovi o clipă să-și adune mai bine cuvintele, ca să adauge:

-Emin al meu…Nici nu știu cum să-ți spun, dar problema noastră este ceva mai delicată. Iar tu știi prea bine că o femeie nu poate înflori  și în final se ofilește dacă nu-i sunt udate petalele sufletului.

Veronica se oprește din mers și privindu-l drept în față, îi spune cu o undă de căldură în glas:

-Mihai, de ce nu vii înapoi la Iași, de ce mă lași să cerșesc în acest mod dragostea ta, rămânând departe de mine?

Cu tot semiobscurul din jur, poetul observă lacrimile ca niște mici perle ce sclipeau în ochii muzei. Aflată la vârsta femeii coapte, Eminescu o găsea plină de gingășie, iar perlele dintre pleoapele ochilor și bujorii din obraji, îi accentuau și mai mult farmecul. Cu o voce blândă și melodioasă, îi spuse:

-Tolla, tu știi că ești acea ființă care s-a aplecat asupra vieții mele de sărman poet, o  umbră  călătoare ce

încearcă să țină aprinsă candela din templul iubirii noastre și mai știi de mult, că ”focul meu nu-l pot stinge cu toate apele mării”.

Veronica îl asculta pătrunsă de o înfrigurare stranie, fericită că îl are aproape în acest ceas sfânt, în care îl regăsește pe Gajus al ei, cu toată risipa adorației și avântul iubirii cu care acesta își dezvolta logosul:

-Pasiunea mea, Nicuță, nu este din acelea care ard și trec. Tu ești vraja care mă ocrotește, ești ispita căreia nu mă pot împotrivi. Și nu este un secret că învăpăierea sufletului meu pentru tine m-a înălțat deseori în văzduhul curat și limpede al inspirației. Iar atâtea poezii scrise în numele iubirii, nu pot fi considerate un simplu moft. Dar despre dragoste au scris înaintea mea alții, încât am ajuns să mă întreb ce rost mai are să invoc și eu, pe strunele lirei mele, despre victoriile și dezamăgirile ei, mai ales că valurile simțirii depășesc deseori puterea de cuprindere a unui suflet îndrăgostit.

Eminescu poetiza tot ce trăia și visa în aura plină de vrajă a metaforei. Nu iubea sporovăiala, dar avea momente când verbul său devenea sclipitor. Elocința sa era elocventă în exprimare și emana o stare de vrajă de o aristocratică frumusețe a spiritului.

Se opri preț de câteva clipe ca să-și asculte freamătul lăuntric ce sta la baza cuvântului rostit, apoi continuă:

-Și ar trebui să știi că eu nu sunt un aventurier sentimental, la mine vorba e vorbă, iar un angajament odată luat, pentru mine e sfânt. Îți repet încă odată: tu ești iubirea și visul meu de fericire și dacă nu trăiesc pentru a te iubi, nu am de ce trăi. Căci tu ești poezia care izvorăște din inima mea, care numai pentru tine bate.

-Mă bucură vorbele tale Mihai. În ele îl regăsesc pe Emin al meu de ieri, de azi, din  totdeauna. Și  e  atât  de

dulce această clipă, care îmi întoarce sufletul spre visare. Dar iartă-mi o întrebare nelegiuită care mă bântuie în lunile când ești departe: oare numai pentru mine bate generoasa-ți inimă?

Eminescu, care nu era nici el străin de unele flirturi ale cochetei muze, încearcă să treacă elegant mai departe:

-Nicuță, fată dragă, nu mă urgisi cu gelozia. Tu știi că drumul spre paradis e pardosit cu tot felul de capcane. Dumnezeul iubirii mi-e martor că doar ție ți-am pus inima în palmă și că viața alături de tine e singura mea speranță.

Și în vârtejul acelei clipe cu iz de taină și vis stelar, poetul începe să-i recite în surdină cu glasul lui melodios, iar cadența versurilor sale se rostogolea rotund și duios în sufletul sensibil al muzei:

Și cum mergeai armonic și lin îți era pasul

Rămas în nemișcare m-a fost cuprins extazul

Am stat pe loc, cu ochii doar te urmăream mereu

Tu gingașă mireasă a sufletului meu

De-atuncea cu pustiul stătut-am să mă cert

Urmând cu-a mele brațe, o umbră în deșert.

Pân ce-nsfârșit ajuns-am să mângâi chipul sfânt

Al celei mai frumoase femei de pe pământ.

Și fericirea-mi scumpo, nici îndrăznesc s-o crez

Tu ești? Tu ești aievea? Sau poate că visez?

Poetă ea însăși, Veronica Micle, femeia veșnic ispititoare, simțea cum îi tremură cârlionții pe ceafă, ascultând pe Eminescu. Și își simțea inima bătând mai tare știindu-se iubită și cântată de un poet pe care sufletul ei și intuiția de muză îl bănuia genial, adică etern. Mai mult, pentru ea, Eminescu era un dulce liman de delicii sentimentale. Și era fericită de a păși alături de un asemenea om, de a-i inspira și limpezi gândurile.

Obrajii i se îmbujoraseră din nou și încă sub emoția versurilor poetului, i se destăinui:

-Emin, Emin al meu, versurile tale mi-au picurat în suflet acorduri divine. Iar tu știi că în ceea ce mă privește, te iubesc de multă vreme și asta nu-i doar o vanitate a mea. Vreau să te asigur că iubirea ta valorează pentru mine mai mult decât orice în lume. Și nici măcar tăcerea ta de atunci nu a reușit să-mi clatine dragostea ce ți-o port de atâta vreme. Iar superbele tale poezii, îmi umplu sufletul de beție divină, întețindu-mi iubirea și speranța. Mihai, aș vrea să trăiesc cu tine viața curată și profundă a visurilor tale și mă gândesc deseori ce fericite ar fi fost sufletele noastre dacă lumea ne-ar fi dat pace. Și mă tem să nu transformăm această iubire într-o năpastă. Iar tu știi, Emin al meu, cât dor visele când devin imposibile.

Eminescu asculta fără un cuvânt, speranțele și dubiile iubitei și după ce-și mușcă colțurile mustății, răspunse cu acel ton de retorică a pasiunii ce știa că-i face plăcere muzei:

-Nicuță, ca om de onoare ce mă consider, n-am vrut și n-aș vrea ca gura lumii să-ți întunece viața, care, după mine ar trebui să-ți fie frumoasă și fericită. Iar în complicata mea viață, tu ești, ți-o repet, clipa de dor și vis. Tu ai aprins în inima mea o pasiune devastatoare, dar în sufletele noastre trebuie să fie înțelepciune și nu nebunie. Și asta fără a uita de acel grăunte de nobilă nesăbuință care ne amintește că suntem născuți pentru dragoste și pe focul din vatra ei se întemeiază lumea. Eu sunt convins Tolla, că va veni o zi când vei uita toate tristețile ce fără voia mea ți le-am pricinuit și va începe si pentru noi o viață nouă.

Prinsă de această retorică a pasiunii, Veronica asculta vorbele poetului, transfigurată de fericirea clipei. Îi auzea ca prin vis vocea plină de căldură și patos care

vorbea de la inimă la inimă. Șopti:

-Emin, când te aprinzi așa, nu am cum să nu-ți dau dreptate. Tu ești cel care îmi poți da și viață și moarte. Te-ai insinuat în sufletul meu picătură cu picătură, iar ochii mei urmăresc vrăjiți fiecare mișcare a ”stelei magna” care ești tu și în lumina căreia cred.

Veronica se strânse lângă brațul poetului, ca apoi să-l întrebe:

-N-am înțeles totuși Mihai, de ce n-ai venit direct la mine și ai preferat să tragi la bădica Ionică…

Eminescu răspunse prompt:

-Am apucat să-i promit că primul drum, când vin la Iași, o să-l fac la el. I-am  promis când m-a vizitat la București, venind la o conferință pe țară a institutorilor.

-Și dacă te invit și eu să-mi fii oaspete drag și îndelung așteptat?

-Desigur că accept bucuros.

-Și dacă te dă badea Creangă dispărut? – glumi Veronica plină de voie bună.

-Fii fără grijă Nicuță, el știe că dacă m-am întâlnit cu tine, sunt pe mâini bune.

                              

Gajus și Tolla, poetul și muza, pășeau agale, braț la braț, pe aleile străjuite de arbori, arbuști și rondouri de flori, martori discreți ai atâtor șoapte și taine de iubire. Nu se mai auzea decât zgomotul pietrișului sub pașii lor, ce se  îndreptau spre ieșirea din parc. Luna, romantica suverană a nopții, coborâtă și ea pe alei, va fi privit îndelung la domnița cu ochi albaștri și păr bălai și la stelarul prinț al poeziei, cu fruntea înaltă și ochi melancolici, contopiți într-o dulce îmbrățișare.

Și au ieșit pe poarta grădinii,  ținându-se  de  mână,

pășind ca într-o poveste, logodiți pe vecie cu eternitatea. Iar în urma lor, rămânea grădina Copoului, cu teiul sfânt, al iubirii și întregul decor înconjurător, care va păstra pentru totdeauna urmele și amintirea poetului și a muzei sale, ca și ecoul acelor tresăriri de simțire și gândire, ce sălășluiește în tainica șoaptă a inimilor îndrăgostite.

                                        

     EMINESCU ȘI SFÂNTA FECIOARĂ

     

              În taina visului divin

Fericiți cei care au cunoscut misterele căci ei cunosc începutul și sfârșitul vieții.

         Pindar

    

Un zvon de clopote venea de undeva de sub tâmpla cerului, iar cântul lor lin și armonios ca o litanie de seară, aducea în amintirea poetului dangătul clopotului din noaptea Paștelui de la bisericuța părinților săi, de la Ipotești. Când zvonul clopotelor încetară, o muzică divină coborî din înălțimi celeste și acele acorduri mângâietoare, luau în stăpânire întregul peisaj înconjurător. În sunetul acestei muzici divine, care îi da o stare de beatitudine, poetul ajunge în mijlocul poieniței-sanctuar, clipă în care toate zvonurile încetară și se mai auzeau doar sunete de corn și bucium, după care un sunet strident de trâmbiță sfâșie văzduhul. O lumină strălucitoare îl izbește în față și în clipa următoare, clipă unică, feerică și misterioasă, clipă egală veșniciei, poetul privește transfigurat cum din înălțimi celeste, coboară pe o scară de aur, însoțită de îngeri, Sfânta Fecioară Maria!

Eminescu strânse pleoapele ca orbit de un fulger, își trece mâna peste  frunte  dorind  parcă  să  alunge  o

îndoială,  șoptindu-și:

            „Credo in unum Deum, Patrem omnipotentem!”

            (n.a. Cred în unul Dumnezeu, tatăl atotputernic!)

                                        

Ajunsă în poieniță, Maria ținea cu o mână unul din colțurile mantalei stacojii, înțesată cu stele, iar în cealaltă o oglindă în care se reflectau razele amurgului, ce începuseră să coboare peste poieniță și care îi înroșeau colierul de perle din jurul gâtului.

Privind-o, Eminescu era pradă unei vii agitații lăuntrice. Gânduri de tot felul îi frământau sufletul răvășit de atâtea furtuni, mai ales acum, când se afla în fața divinei Fecioare Maria. Era nu numai uimire, dar și un tremur al inimii ca în fața unei taine de nepătruns.  Înalță capul și vede pe Maria așezată într-un jilț îmbrăcat în purpură aurie, la doar câțiva pași de el.

Aceeași muzică divină își rostogolea acordurile melodioase din nevăzute flaute, miresme îmbătătoare îmbrățișau aerul mentolat și valuri rarefiate de ceață albastră, pluteau lin pe deasupra crângului. Îngenuncheat la picioarele Madonei, un înger interpreta la harpă un cântec de slavă și însuși aerul vibra de frumusețea melodiei.

                              

Pentru Eminescu, gândul e vis și visul e gând. Între ceresc și teluric, sufletul său trăia intens realitatea din vis, amestecând totul într-un melanj de care nu era străină nici bogata sa imaginație.

În momentul când aruncă din nou ochii spre Maria, aceasta îl privea blândă și surâzătoare din tronul ei de nemurire și poetul fu cuprins de un  sentiment  de adâncă

venerație, pe care o resimțea ca și cum i-ar fi intrat soarele în suflet, în timp ce inima îi bătea în ritmul sunetului de clopot, la anunțarea unui incendiu. Ochii i se umezesc și simte căldura lacrimilor pe obraji. Lacrimi ale întregii sale vieți, care îi dau o stare de fericire necunoscută de el până atunci.

Dar a fost de ajuns ca privirea poetului să întâlnească ochii luminoși ai Madonei, ca el că îngenuncheze asemenea magilor prooroci, aducători de jertfe și tălmăcitori de vise de odinioară de la Bethleem.

Cu genunchiul stâng rezemat pe pământ, fruntea plecată și mâinile împreunate a rugăciune, el începe prin a saluta divina regină a lumii:

-Ave Maria, regina mundi!

Eminescu continuă apoi cu profundă emoție în glas:

-Sfântă și slăvită Doamnă a înălțimilor și a lumii, dă putere și tărie glasului meu și îngăduie spovedania amară a unui suflet apostat. Fii bună Sfântă Fecioară și în gloria eternă a strălucirii Tale, primește mărturisirea unui om cu inima sângerândă dar curățat de zgura deșertăciunilor. Prin această confesiune încerc să mă smulg din noaptea care, de la o vreme, tot încearcă să mă prindă în mrejele ei tenebroase. Mai destăinui  și că în momentele mele de disperare, Te-am invocat adeseori Marie, căci toate sunt mărginite în lumea asta, numai durerea mea nu. Mai știu că sufletul omului este ca o fântână în care se oglindește o fărâmă de cer. Sub privirea Ta înstelată de grija pentru oameni, permite-mi Maică Preasfântă a Domnului, să-mi deschid inima sfâșiată de atâtea suferințe fizice. Dar și de drama spirituală pe care o trăiesc.

Poetul se oprește tulburat de un fior necunoscut, strivind între gene două broboane de lacrimă. Cum Maria înclină ușor capul a aprobare, continuă cu voce și mai amară:

-Sfântă Fecioară, port numele celui mai vestit dintre arhangheli, Sfântul Mihail, generalul armatelor celeste, dar și numele a opt împărați bizantini și a celui mai viteaz dintre voievozii români. Sunt oaspete în această viață, iar Dumnezeu a pus în mine nemărginire de gândire, inimă simțitoare, har poetic și un suflet curat care să vibreze armonios la frumusețile și splendorile vieții. Si ce am făcut eu cu aceste comori? La doar cei 32 de ani ai mei, sufăr de inimă, de reumă, de varice și ulcerații ale picioarelor, sunt ca o venă deschisă spre suferință și simt cum cartea vieții mele stă să-și închidă coperțile. De mai mult timp, nori negri acoperă cerul nădejdilor mele cu spaima opacă a grijii zilei de mâine. Dar și mai mult sufăr că năzuind spre tăria sublimului, am ajuns să cerșesc luxul cunoașterii până în pragul desăvârșirii.  M-a sfâșiat mereu această sete de absolut, această nevoie imperioasă de a atinge perfecțiunea. Însă dorințelor și viselor mele le-am adus doar fumul înșelător al himerei, de m-am ales doar cu invocarea lor iluzorie. Am momente când mă consider atât de inutil, încât până și viața aceasta chinuită îmi pare o ispășire nemeritată. Și de câte ori mi-a sângerat inima…A fost o vreme când aveam voluptatea speranței, dar prea mi s-au încolăcit meandrele vicleanului destin. Visam o lume mai dreaptă, întemeiată pe sentimente de dragoste și omenie…Astăzi însă, despovărat de himere și fără obsesia fericirii iluzorie, mă simt ca un condamnat la muncă silnică pe viață. Floarea destinului meu este tot mai ofilită și așa cum zis-a Apostolul Pavel, „simt că mor în fiecare zi”, fără să uit că tot el spunea că „unele neamuri vor dispărea, altele se vor destrăma, darul limbilor va înceta, știința se va sfârși, cum se vor sfârși toate cele ale lumii trecătoare, dar un singur lucru va rămâne în veci: IUBIREA!”

Adevărat grăit-a, căci  iubirea   purifică   și   înalță

sufletul, iar omul este om prin puterea dragostei sale pentru adevăr, lumină, frumusețe și mai ales să nu uităm că menirea ei este să ducă mai departe moștenirea sacră a vieții. Iar eu, recunosc Maria, am avut până și orgoliul eternității, conștient fiind că nici o minte de om nu poate cuprinde sublima și neasemuita operă a Creatorului. Poate păcătuiesc nedorind să trăiesc oricum această viață, ci să trăiesc intens fiecare clipă a vieții, iar iubirea este esența și chintesența ei. Înzestrat de Creator cu darul de a înfrumuseța și înnobila viața, am încercat prin poeziile mele de iubire să cultiv floarea dragostei în inimile oamenilor. Și am semănat iubire, floare cu floare, petală cu petală și asta chiar dacă am căutat zadarnic condurul Cenușăresei… Și mi-am asumat consecința ce rezultă din afirmația celor care susțin că flacăra iubirii trebuie ținută trează prin suferință, care ar fi sublimul izvorului creației artistice.

Dar s-au adunat în mine norii răzvrătirii odată cu sarcasmul atâtor nedreptăți și suferințe, încât am ajuns pe marele abis al disperării, iar această viață a devenit pentru mine prilej de dureroasă și aspră osândă.

Scepticismul și dezgustul și-au găsit sălaș tot mai adânc în sufletul meu, dar am continuat să lupt dintr-un încăpățânat simț al onoarei. Deseori mă întreb, de ce aceste umbre în pridvorul vieții mele și de ce aurul soarelui se pierde printre năframele cernite și rău prevestitoare ale norilor negri ce se abat asupră-mi? Și de ce inima-mi sângerează, în suflet își face loc rugina, iar mintea stă și ea gata să o ia razna?

Plecat la picioarele Mariei, poetul simțea că nu mai are nici ambiții deșarte și nici orgolii cu care să sfideze cerul pentru nefericirea lui. Înalță încă odată ochii spre Sfânta Fecioară și constată că era de o frumusețe desăvârșită,   iar  ochii   luminoși   îl   priveau   plini   de

înțelegere și bunătate. Dar surâsul de pe buzele Mariei, în loc să-l liniștească, îl tulbură și mai profund pe Eminescu, trezind în el neliniști și întrebări infinite. Și cu ochii umezi nu atât de lacrimi cât de roua sufletului său și de gândurile sumbre care se adunaseră pe cerul tristeții și dezamăgirilor lui, continuă confesiunea:

-Iartă-mă Sfântă Fecioară, dar nu sunt vrednic să Te privesc în față, căci mă încearcă un atroce sentiment de vină și neputință. Cum am mai spus, florile gândirii mele s-au ofilit prematur și din splendoarea buchetului de odinioară, au mai rămas doar câteva crenguțe și acelea despuiate de frunze. Dar așa cum spuneam într-un aforism, „Trecut și viitor sunt în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă și infinitul asemenea cu reflectarea cerului într-un strop de rouă”. Trăiesc în tainele acestei lumi pe care am năzuit să le cunosc, să le înțeleg, să le cânt în versuri, să fiu rapsodul neamului meu. Am slujit poezia, această șoaptă a inimii, constelație a dorului și chintesență a iubirii, dar și iluzie a tuturor deșertăciunilor. Am căutat să fac din ea un vis aurit care să vremuiască de-a pururi; mai mult chiar și iertată-mi fie cutezanța Marie, prin versurile mele cele mai inspirate, am încercat să urc până în vecinătatea astrelor, ca să ascult cântările, dar și tăcerile cerului. Așa am ars, uneori îndrăgostit, alteori îndurerat în farmecul dorului topit în metafora poeziei și asta în lumina adevărului spre care ar trebui să căutăm cu toții.

„Adevărul – afirma scriitorul și moralistul francez Vauvernarques – este soarele inteligenței și roua cerului”. La noi însă, deși toți spun că iubesc adevărul, nimeni nu-l apără. Iar eu cred în acest adevăr care este fiul timpului și mai devreme sau mai târziu, tot iese la iveală. Dorința mea de desăvârșire, de dragoste, de frumusețe și adevăr, mi-au hrănit mult timp visurile și melancolia  de  răsfățat

al muzelor doamnei Poezia. Și am căutat să înalț templu iubirii, care se înflăcărează pentru un ideal de fericire, gândit ca o floare care crește în sufletele sensibile și delicate, să pun merinde pe cărările dragostei. Dar am înțeles repede că menirea mea este să urc talazurile de tristețe ale lumii, chiar dacă pentru mine nu mai există nici speranță și nici scăpare.

Poetul s-a oprit brusc, ca și cum cuvintele i s-ar fi oprit în gât. Își puse mâinile căuș pe față, părând o sugestivă imagine a prăbușirii în sine.

Privindu-l pe omul surpat, din fața sa, Madona schimbă floarea surâsului într-o gamă duioasă de parcă ar fi vrut să spună, „Biet suflet!”. Se vedea că era impresionată de suferința acestui om cu suflet de mărgăritar extras din caierul nevăzut al stelelor, împletit cu curcubeul dorului, acea esență a sublimului, caracteristică personalităților de geniu.

După câteva clipe de reculegere, poetul dă din nou glas pârjolului care îl stăpânea:

-Marie, Tu care ești încoronată cu trandafirii gloriei divine, fie-ți milă și ascultă-mi până la capăt mărturisirea.  Sunt, până peste voia mea, grăitor de adevăr! Și am căutat să țin mereu aprinsă candela iubirii în destinul neamului meu, dar am ajuns să-i dau dreptate cinicului Petrache Carp, care afirmă că „Țara asta pe care au făcut-o boierii, a încăput pe mâna țiganilor!”. Dar și a străinilor de neam și de țară, aș adăuga eu. Dar ceea ce mă intrigă și mă doare cel mai mult este lipsa de caracter a multora dintre oamenii noștri politici, altfel persoane instruite, însă inteligențe întâlnești deseori, caractere mult mai rar. Iar onoarea odată pierdută, este ca tinerețea, nu se mai întoarce niciodată.

Poetul vorbea agitat, iar în cuvintele lui se simțea amărăciunea unui spirit pe cât de lucid pe atât de complex și profund. Continuă apoi pe un ton mai moderat:

-Și cât de mult am vrut să dau vieții mele un sens înalt, dar a rezultat o viață ca o nălucă în bătaia vântului. În prima tinerețe și chiar mai apoi, ea a avut mai multe nume: farmec, poezie, iubire și ardere în culorile atât de vii ale pasiunii. Acum însă, această viață a mea este atât de fadă, încât am strania impresie că m-am rătăcit într-un labirint întunecos și doar săgețile unor fulgere îi mai luminează culoarele printre potop de gânduri sumbre. Inima îmi dă tot mai multe semne de îngrijorare, văpaia sufletului meu pălește, iar visul aproape a înghețat. Ba chiar stă să moară și el, căci se știe, oriunde se ivește visul nopții, apare moartea visului. Și mai simt în adâncul minții mele o lume a tăcerii care mă cheamă mereu să mă cufund în întunecoasa ei voluptate. Sunt ca un copac în furtună în așteptarea trăsnetului fatal. Mistuit de propria-mi ardoare, subminat de atâtea boli știute și neștiute, stau să mă prăbușesc în hăul nimicniciei mele și zadarnic încerc să mă smulg din noaptea în care mă cufund. Sunt conștient că în această stare a mea, care îmi provoacă atâtea atroce suferințe, și-a făcut loc și o doză de nebunie în stare latentă. Amărăciunea atâtor deziluzii îmi dau sentimentul mizerabil al nefericirii care m-a adus în preajma unui iminent naufragiu.

O cruntă presimțire mă bântuie Mărită Doamnă și numai bunul Dumnezeu mă poate izbăvi de această tristă și chinuită viață!

Eminescu își face semnul crucii și înalță încet fruntea spre Sfânta Fecioară:

-Dixi et salvavi animam meam! (n.a. Am spus și     mi-am izbăvit sufletul!). Slavă ție Marie, regină a cerului și a universului! Splendoare ești, dar și cântec și lumină sfântă! Fii cruce de lumină în noaptea adâncă a turmentatei mele vieți, căci lacrimile mi-au secat iar suferința și-a făcut cuibar în adâncul  sufletului  meu   tot

mai tulbure. Ajută-mă Sfântă Fecioară, să găsesc Calea Damascului!

Maria îi surâde blând și înclină ușor, cu eleganță și distincție fruntea, iar gestul ei regal pare o reverență în fața unui om de geniu. Face cu mâna dreaptă semnul binecuvântării spre poet și în liniștea clipei, rostește cu o voce cristalină cu inflexiuni de harpă:

-Fiule, alungă norii grei care s-au prăvălit peste tine, topește plumbul din aripile speranței și dă din nou înălțime visului tău de plenitudine și desăvârșire. Ai grăit cu înțelepciune, iar prin mărturisirea ta, sufletul ți s-a descărcat de zgura zădărniciei. Iar ca să-ți fie clipa rodnică, să lupți și să birui în fiecare zi, doar așa va rodi sublimul tău vis. Anevoie se ajunge la stele, dar nu uita că unele strălucesc și după ce le-a secat izvorul luminii.

Sfânta Fecioară mai face odată semnul binecuvântării spre poet, rostind apoi mai apăsat dar păstrând aceleași nuanțe dulci, mângâietoare:

-Rămâi credincios gândurilor tale înalte, căci vrednic ești să primești cununa de glorie a poeziei nemuritoare, iar numele îți va dăinui veac de veac în memoria neamului din care te-ai înălțat, ca să-l slujești cu atâta talent, inspirație și pasiune. Și să nu uiți niciodată, că Dumnezeu este iubire și speranță.

Cu mâna dreaptă la inimă, chipul poetului se destinde iluminat de un surâs, ca apoi să răspundă:

-Domina, non sum dignus! (n.a. Stăpână, nu sunt vrednic!). Și știu Marie că iubirea este supremul dar cu care Creatorul a înzestrat pe om. Fie în veci numele Domnului lăudat!

-In saecula saeculorum! (n.a. În veacul vecilor!), răspunde Maria, după care adaugă: „Maete anima, vade in pace!” (n.a. Curaj, mergi în pace!)

Poetul înclină fruntea, iar când după câteva clipe de

reculegere înalță capul, vede cum Sfânta Fecioară se depărtează spre înălțimi celeste, în seninul pur al nemărginirii și în acordurile unei muzici divine. Lui însă îi rămăsese în inimă acel blând și inefabil surâs, adânc înțelegător al Mariei și întreaga lui ființă era cuprinsă de acea stare de fericire pe care o sădește în suflete, sublimul. Face din nou semnul crucii, mulțumind cerului pentru aceste momente magice, egale veșniciei. Inima, ușurată, își mai potolise bătăile, colaborând și ea la starea specială în care se găsea.

În jur domnea acum o liniște de catedrală, în care se mai auzea doar ciripitul zglobiu al păsărelelor din crâng. Curând încetă și cântecul lor, urmat de o tăcere înaltă, până la constelații, de parcă liniștea de la începutul lumii pusese stăpânire peste lumi și peste fire.

Dacă pe ecran nu apar paginile legate de Vol2,

vă rugăm să apăsați pe,

 AFLATI MAI MULTE

situat mai jos, pe partea stângă a paginii.

MIHAI ȘI VERONICA – O LEGENDĂ PENTRU ETERNITATE

JURNALUL SECRET AL DOAMNEI VERONICA

  VOLUMUL II

                          EMINESCU ȘI CARMEN SYLVA SAU POETUL ȘI REGINA

       Poetul și Regina

Se știe din amintirile lui Mite Kremnitz, efemera iubire a lui Eminescu, circumstanțele în care a primit poezia „Atât de fragedă” și cât de emoționată a fost. Fericită, a tradus-o în limba germană și a citit-o prietenei și colaboratoarei sale, Carmen Sylva, care impresionată și ea, a dorit să-l cunoască personal pe poetul care a știut să cânte în versuri atât de frumoase, femeia.

Cum Titu Maiorescu citise la o serată literară a suveranei „Scrisoarea I” și „Scrisoarea a II-a” ale eminentului poet, Carmen Sylva i-a cerut acestuia să-l invite pe Mihai Eminescu într-o audiență particulară la Palatul Cotroceni. Maiorescu a promis, fără să-l consulte în prealabil pe poet. Acesta, reținut la început, a acceptat în cele din urmă, nedorind să-l pună într-o situație delicată pe prietenul și protectorul său.

                            

Și iată-l pe Eminescu coborând din elegantul cupeu care l-a adus până la poarta Palatului Cotroceni. Este întâmpinat de un lacheu galonat cu însemnele Casei Regale, care înclinându-se, i se adresează:

-Domnule Eminescu, bine ați venit la Palatul Cotroceni. Sunt împuternicit să vă conduc în interiorul palatului.

Poetul îl urmează în incinta curții Palatului Regal, unde o clipă ochii i se opresc pe foișorul înalt de 21 de metrii, construit din ordinul domnitorului Alexandru Ipsilanti în 1780 și din vârful căruia se putea vedea panorama întregului București. Au pătruns apoi în interiorul Palatului Regal, unde, la capătul unei scări impunătoare, aștepta un majordom în veston albastru și jiletcă albă, care, înclinând capul, spuse:

-Domnule Eminescu, Majestatea Sa, Regina Elisabeta are bunăvoința să vă primească într-o audiență particulară. Vă rog să aveți amabilitatea să mă însoțiți.

Și l-a condus printr-un coridor lung în aripa stângă a palatului, unde deschizând o ușă masivă de stejar, îl introduce pe oaspete într-un salon vast cu aspect auster. Lumina era destul de palidă, dar suficientă ca poetul, pășind pe covorul catifelat care acoperea un parchet cu romburi, să observe mobila de stil baroc în care predominau culorile violet și auriu, reprezentată de comode, dulapuri sofisticate, o masă de lucru și două piane cu coadă, iar într-un colț o sobă de teracotă minuțios sculptată.

                            

Despre întâlnirea dintre Eminescu și Carmen Sylva s-a păstrat un fel de complot al tăcerii. Puținele informații și acelea indirecte, provin de la Elena Văcărescu, care, în sumarele sale memorii, amintește de câteva impresii ale suveranei, despre audiența acordată marelui poet. La rândul său, Titu Maiorescu se mulțumește să consemneze evenimentul în însemnările sale zilnice, într-o singură frază: „L-am văzut pe Eminescu la Palat, păstrând aceiași încântătoare simplitate, ca-n viața de toate zilele”.

Așa că, dat fiind penuria de informații referitoare la acest insolit eveniment, vom deschide aripile fanteziei, încercând să prindem în memoria clipei de vis, parfumul unei atât de romantice întâlniri.

                            

Ușa din față se deschide și în salonul unde aștepta poetul, intră o femeie destul de înaltă dar bine proporționată, îmbrăcată într-o rochie de hermină albă, culoarea ei preferată,  care-i  cădea  în  falduri  până  la

glezne. Mijlocul îi era încins cu un cordon galben care rima cu diadema-i aurită de pe cap. poetul mai remarcă strălucirea colanului de perle albe de la gâtul suveranei și cerceii lungi care-i atingeau umerii la fiecare mișcare.

Eminescu face o reverență asemănătoare celui mai desăvârșit curtean, sărută mâna reginei și se retrage câțiva pași înapoi sub privirea surâzătoare a suveranei.

Poetul își îndreaptă privirea spre Carmen Sylva și ochii lui negri, melancolici și pătrunzători îi dau reginei strania impresie că „vrea să-i secătuiască spiritul”. Îl găsea neliniștit și tenebros, ca venit dintr-o altă lume, care îi amintea de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici. Îi remarcă însă trăsăturile armonioase ale chipului, puse în evidență de fruntea înaltă și inspirată, părul negru bogat, buzele senzuale sub mustața neagră și stufoasă, ca și ochii mari, negri, melancolici.

-Bun venit, domnule Eminescu – îi urează regina – v-a adus aici nu numai faima voastră de poet, dar și dorința mea de a vă cunoaște. Și sunt bucuroasă că ne regăsim în imperiul poeziei și al cugetării.

-Mulțumesc pentru invitație Maiestate! Este o onoare pentru mine…

Eminescu își muscă discret colțul mustății și își trecu ușor mâna prin păr, căci neobișnuit cu uzanțele Curții, părea destul de stânjenit.

-Mă scuzați Maiestate, că necunoscând protocolul Curții, nu știu cu ce să continui…

-Dar nu e cazul să vă formalizați, domnule Eminescu. Ați venit doar la o colegă într-ale poeziei. Sunteți într-o audiență particulară, așa că să lăsăm la o parte eticheta.

Cu un gest larg al mâinii drepte, suverana îl invită pe poet într-o încăpere alăturată, care era cabinetul ei de

lucru; un salon mai mic și pătrat, destul de înalt, cu draperii grele de brocat la ferestre, care îl izolau de zgomotele ce puteau veni din afară. O perdea dublă de pluș oliv despărțea cabinetul reginei de celelalte saloane. Un birou cochet, având alipită o măsuță cu o mașină de scris, erau amplasate sub o galerie de lemn care mergea de-a lungul unei biblioteci. Poetul mai remarcă jocul focului din șemineu, ale cărui umbre dădeau o culoare aurie puținelor piese de mobilier, ornamentate pe ici, pe colo, cu bibelouri de bună calitate.

O pânză de mari dimensiuni, atribuită lui Rembrandt, domina unul dintre pereți, mascând o ușă care ducea spre apartamentele private.

Din locul acela se putea vedea salonul de muzică în care Carmen Sylva îl întâmpinase pe poet.

După ce regina și Eminescu s-au instalat în cele două fotolii din dreptul ferestrei, Carmen Sylva reia dialogul cu o întrebare:

-Din ce loc sunteți de obârșie, domnule Eminescu?

-Din Moldova, Majestate, din nordul legendar al Moldovei, mai concret din ținutul Botoșanilor.

-Regret că până acum am ajuns doar până la Iași. Dar îmi puteți stârni interesul cu ceva argumente…

-M-am născut la Botoșani, dar copilăria mea s-a desfășurat la Ipotești și în împrejurimi, plaiuri ale căror ecouri reverberează  adânc în meandrele sufletului meu. Acolo sunt văi și dealuri mândre, presărate cu tei și salcâmi, codri seculari care dorm pe sub tâmpla stelelor, iar pământul e sfânt și însetat de lumină eternă; izvoare cu unde repezi îngână acorduri magice doar de ele știute. Dealurile vălurite își înalță fruntea sub cerul înalt și fastuos, iar din loc în loc, sate mărunte se înghesuie în vreo văgăună ori risipite pe câte o cornișă de deal.    Iertați-mă dacă, luat de valul amintirilor, am vorbit prea

mult, Maiestate! Dar chiar merită să cunoașteți aceste locuri.

Regina, care în timp ce poetul vorbea, îi remarcase degetele lungi, obrajii brăzdați de riduri albăstrui, ca și vocea „răgușită, dar duioasă ca a turturelelor spre toamnă”, îi spuse surâzătoare:

-A fost o plăcere să vă ascult, domnule Eminescu și sper să ajung într-o zi pe acele meleaguri de care ați vorbit cu atâta înflăcărare.

Suverana se înălță din fotoliu, iar poetul încercă să se ridice și el, dar Carmen Sylva îl oprește cu un gest hotărât. O doamnă de onoare se apropie cu o tipsie argintată pe care era o ceașcă de ceai și o așeză pe măsuța din apropiere. Regina ia ceașca și îl servește ea însăși pe Eminescu, care o bea repede, lăsând impresia că i-a făcut plăcere, „ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”, cum a povestit mai târziu Carmen Sylva.

-Domnule Eminescu – reia suverana dialogul – ca niște truditori pe altarul zeiței Poezia, cum gândesc că suntem amândoi, spuneți-mi ceva despre poezie și menirea poetului.

-Poezia, înaltă Doamnă, este „trandafirul care crește în potir de aur, sufletul frumos”, dar și o magică lume și punte de legătură cu visul. Poezia este un cântec interior al cărui farmec și vibrație ne dă senzația că ne inundă inima și izvoarele sufletului, ne transfigurează gândul, transformându-l în poezie. Iar poetul, ei bine, poetul este inima lumii și prințul stelelor, este un mag al neamului său, care „caută în cântec și cuget, înălțimile cerului și le comunică națiunilor respective”. Și tot poetul trebuie, cred ferm în acest lucru, să aibă inteligența de a sluji adevărul în toată splendoarea lui, dincolo de realitățile efemere.

-Romantic și vizionar ca și mine – zise regina încântată. Și eu, pulsând pe latura însorită a definiției dumitale, cred că poezia e vis, iluzie și uitare, până dincolo de stele. Scrisul consolează mai bine decât Religia și torturează mai bine decât Inchiziția.

-Aș mai adăuga, cu voia domniei voastre, Maiestate, că poezia este un mirific tărâm de frumuseți supreme, iar poetul un arhitect al visului, un neobosit călător în absolut, iar lira lui e musai să vibreze și pe simțirea patriotică a neamului său.

-Știi, domnule Eminescu, m-a întrebat cineva din străinătate, de ce construim Castelul Peleș atât de aproape de graniță. Și iată ce i-am răspuns: „De unde știi dumneata că va fi mereu lângă graniță?” E vorba de Castelul Regal ce-l vom inaugura curând la Sinaia.

-Napoleon cel Mare spunea că „patriotismul e prima datorie a unui om civilizat” și asta cu atât mai mult vă onorează, ca regină. Interesul domniei voastre pentru soarta fraților noștri de peste munți, vă face cinste și vă mulțumesc că v-ați aplecat asupra acestei sensibile cauzistici naționale.

Regina îl asculta cu atenție, dar gândi că este cazul să schimbe subiectul:

-Aș vrea să cunosc, domnule Eminescu, părerea dumitale, care ai cântat atât de frumos în versuri femeia, ce gândiți despre iubire, despre fericire, există ea oare sau este doar o himeră?

-Ei da, „iubirea e ceva elementar ca și setea ori foamea”; iar dacă definiția mea vă pare simplistă, pot aminti că Platon o numește „divinitatea cea mai veche” și „arhitectul universal”, Voltaire îi spune „numele a o mie de himere”, iar Lamartine ne asigură că „iubirea ar fi totul, dacă n-ar fi trecătoare”…Iar acum, pe urmele lor, pot afirma și eu că iubirea este flacăra pe care zeii o invidiază la muritori. Femeia, aceea pe care o visez eu, este alcătuită din armonie și razele curcubeului, un trandafir ceresc al cărui univers este dragostea. Cât privește fericirea, ea este totdeauna relativă, o himeră cum a numit-o domnia voastră, pe care  arareori  reușești

să o atingi, dar după care merită să alergi toată viața. Dar iar mă tem că am vorbit prea mult Maiestate!

-Dimpotrivă, vă ascult cu interes, domnule Eminescu – răspunde grăbit Carmen Sylva.

-Eu cred Maiestate – continuă poetul – în icoana de viață, exprimată în adevăruri cu atribut de axiomă. Și asta chiar dacă poetul este și el trecător ca norii, ca vântul, ca iubirile, urmând visuri himerice…Iar uneori, e drept mult mai greu și mai rar, se ajunge până la geniu, care este fulgerul incantației.

Regina continua să-l urmărească cu privirea ochilor ei albaștri, poetul părându-i acum mult mai dezinvolt ca la început și nicio neliniște nu-i mai tulbura eșafodajul gândirii și incitată de argumentele lui, nu se stăpâni să nu dea glas unei curiozități:

-Cunoscând o bună parte din lirica dumitale de dragoste, înclin să cred că muza care vi le-a inspirat trebuie să fie tare frumoasă…

Surprins, Eminescu ezită preț de câteva clipe, apoi răspunse: 

-Maiestate, eu cred că doar în adâncul sufletului se naște adevărata frumusețe, însă la fel de adevărat este și rolul femeii-muză, care trebuie să fie „oglinda frumuseții ce-i eternă pe pământ”…

Cum poetul se oprise din perorație, interveni din nou regina:

-Dacă am înțeles eu bine, talentul și inspirația dumitale, o înfrumusețează și mai mult…

-Uneori poetul e semn al veacului, Maiestate – răspunse Eminescu, cu mâna dreaptă la inimă și înclinând ușor capul.

-Totuși – insistă Carmen Sylva – cât de importantă este muza în viața unui poet?

-Muza  este  misterul  care  hrănește  visul poetului,

exaltându-i simțurile și imaginația, îi poetizează viața, iar farmecul și gingășia ei îi întrețin spiritul la cota de incandescență, la care se făuresc marile și adevăratele opere, mai degrabă capodopere.

Carmen Sylva, cu cotul pe măsuță și cealaltă mână la tâmplă, îl ascultă încântată pe poetul al cărui spirit melancolic se întâlnea pe undeva, cu spiritul ei romantic și entuziast. Așa că se adresează din nou poetului, cu vocea ei cântată și alintată:

-Domnule Eminescu, suntem amândoi născuți în zodia Capricornului, care, se știe, aparține truditorilor și după părerea mea, cea mai mare nenorocire este să nu-ți mai dorești nimic. Spune-mi te rog, cum trudești dumneata atunci când scrii poezii?

Fața poetului se destinse într-un surâs larg:

-Maiestate, al mine „versurile vin așa, cum cad frunzele copacilor…” Ard! Mai concret, poeziile mele sunt rodul unei intense și profunde trăiri.

Suverana zâmbi și ea, iar Eminescu putu să-i remarce dantura albă, ireproșabilă.

-Am publicat de curând, la o editură din Paris, scrise în limba franceză, „Les pensées d’une reine” (n.a. Cugetările unei Regine), din care un exemplar am plăcerea să îl ofer dumitale, împreună cu o nouă curiozitate a mea: comiți cumva și mata aforisme?

Regina zâmbi din nou și poetul înțelese care era una din armele ei. Oarecum derutat de limbajul mai apropiat al suveranei, răspunse pe un ton mai reținut, însoțindu-și afirmația cu un zâmbet de părere de rău:

-În sufletul și spiritul meu dorm uneori ascunse și astfel de adagii, dar ele se desprind singure din scrierile mele…Dar nu fac din ele pietre de altar…Poate nu prind eu clipa cea repede în care se naște meditația…

-Înțeleg…înțeleg…

Regina  schimbă   din   nou subiectul:

-Domnule Eminescu, sper că ați auzit de cultul pe care încerc să-l cultiv în cercul meu de la Palat, acela al frumosului, al artei și gândirii, al adevărului.

-Cu toții năzuim spre adevăr, Maiestate, cu atât mai abitir cu cât nimeni nu deține monopolul asupra lui…Unii au spus că adevărul e aur, numai că „după aur aleargă toți, de adevăr fug toți”. În ceeace mă privește, am căutat în toată a mea viață, „numa-n inimă să-l caut”. Aplecat asupra meditației, am pășit pe brâul dorului atent la rotirea și strălucirea astrelor și călăuzit doar de adevăr și credința în eternitatea neamului meu. „Sămânța din care a răsărit acest popor este nobilă și românii nu vor pieri decât atunci când vor uita noblețea seminției lor”. Iar faptul că domnia voastră, Înaltă Doamnă, v-ați pus în slujba națiunii române, cultivându-i tradițiile și încurajând pe slujitorii artei, vă onorează în cel mai mare grad. Sunt mulțumit să vă găsesc în visul meu stelar.

Cum poetul se înflăcărase din nou, regina îl privea oarecum mirată, chiar tulburată de argumentele poetului și încercă să se prindă în visul său de plenitudine și poezie:

-Și eu visez deseori domnule Eminescu, vise poetice și vă asigur că prefer laurii de poetă, celei de regină. Mai mult decât atât, mă consider regina trăirilor romantice și așa cum regele are datoria să conducă țara, reginei îi este îngăduit să viseze, rămânând totuși cu mintea aplecată spre datorie.

În clipa următoare, Carmen Sylva trage un sertar de la biroul său, de unde scoate sulul unui manuscris pe care îl înmânează poetului, spunând:

-Aș vrea domnule Eminescu, să cunosc părerea dumitale despre această poezie-baladă a mea.

Eminescu citește cu atenție poezia în limba germană

apoi încă odată, ca apoi să-i spună suveranei:

-Sincer să fiu Maiestate, în forma actuală găsesc că această poezie nu este suficient de cizelată spre a fi încredințată tiparului.

Verdictul poetului păru să rănească orgoliul de poetă al reginei, ai cărei ochi albaștri se strânseră a mirare, căci Carmen Sylva era obișnuită în anturajul ei de la Curte, să aibă parte numai de aprecieri laudative atunci când își prezenta propria creație lirică. Și găsește de cuviință să facă act de autoritatea ei regală, adresându-se pe un ton afectat invitatului domniei sale, poetul Mihai Eminescu:

-Dumneata uiți că vorbești cu Regina României!

-Nu uit Maiestate – răspunse poetul, însoțindu-și afirmația cu un zâmbet de părere de rău… Vorbesc cu Regina României și nu cu Regina poeziei!

Carmen Sylva și-a stăpânit cu greu afectarea, chiar dacă sufletul ei diafan s-a simțit rănit de răspunsul prea direct al poetului, așa că încercă  mai presus de toate, să rămână amabilă. Mizând pe latura însorită a întâmplării și păstrând o atitudine amabilă, îi spuse oaspetelui său:

-Răspunsul franc și sincer al dumitale, domnule Eminescu, îmi amintește de o întâmplare a soțului meu, regele Carol I, cu poetul Vasile Alecsandri. Acesta i-a cerut odată regelui să-l împrumute cu 1000 lei. Surprins de o așa cerere insolită din partea marelui bard național, soțul meu i-a spus: „Regele dă, nu împrumută!”. „Iar Alecsandri nu ia, ci numai împrumută!”, a venit răspunsul mândru al cunoscutului poet. Cred că ați reținut parabola, cu atât mai mult cu cât vă regăsiți pe aceleași coordonate ale cinstei și corectitudinii – conchise Carmen Sylva.

Regina se ridică din fotoliu, gest urmat imediat de Eminescu, care îi spuse:

-Maiestate, adevărul este singura armă în apărarea

onoarei! El nu poate fi îndulcit, el există și atât!

Regina surâse blând, spunându-i:

-Domnule Eminescu, voi rămâne cu o amintire agreabilă de la întâlnirea noastră, alăturată iluziei de sublim pe care doar un suflet de poet o poate înțelege și prețui îndeajuns.

La rândul său, Eminescu, înclină ușor capul spunând:

-Gândurile înflorite ale Majestății noastre s-au întâlnit cu ale mele, infinit mai triste și mai tulburi. Rămâneți cu bine Majestatea  Voastră, iar muza Poeziei să vă fie mereu în preajmă.

-Mergeți cu bine, domnule Eminescu!

Audiența se sfârșise.

Post-scriptum la întâlnirea Eminescu-Carmen Sylva

                                 

Eminescu se amuza deșirând fraze și sonorități verbale… Mi-a lăsat impresia unui om tânăr încă, aplecat asupra genunei… El a rămas pentru mine imaginea poetului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, neștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda.

Carmen Sylva

   

Întrebat mai târziu de către un prieten, dacă este adevărat că i-a spus lui Carmen Sylva că „nu este regina poeziei”, Eminescu, fără a confirma ori infirma, s-a mulțumit să surâdă.

Nici Carmen Sylva se pare că nu a digerat ușor ceeace  ea  va  fi   considerat   ca   o impolitețe din  partea

poetului, de vreme ce peste câteva luni, când se va citi la Palat „Luceafărul” lui Eminescu, regina și-a dat cu părerea că „această poezie nu-i decât o imitație nereușită după Vasile Alecsandri”. Aceasta o știm de la Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu și domnișoară de onoare a Reginei Elisabeta, care într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, taxează ironic aprecierea total deplasată a suveranei, prin cuvintele „creier regal”. De altfel, confesându-se peste ani, Elenei Văcărescu, regina era conștientă că „nu a trezit în poet nici simpatie, nici invers”.

Dar dincolo de păreri și speculații, rămâne de apreciat faptul că la puțin timp după întâlnirea cu Carmen Sylva, Eminescu va traduce în limba română balada acesteia, „Vârful cu dor”, dându-i o formă superioară originalului din limba germană.

La rândul său, Carmen Sylva a tradus și publicat într-o revistă de lux din Germania, o serie de poezii ale lui Eminescu. Semne indubitabile că între cei doi poeți exista o oarecare simpatie reciprocă. De altfel poetul a mai tradus ulterior două poezii ale reginei-poetă, ce vor fi publicate în „Almanahul României june” din Viena, unde apăruse pentru întâia oară și „Luceafărul” lui Eminescu. Iar Mite Kremnitz, în partea finală din „Amintiri fugare despre Mihai Eminescu”, afirmă că în scurtul popas făcut de poet la București după primul atac al bolii și internarea sa la Sanatoriul Ober-Döbling, de lângă Viena, l-a însoțit pe poet la Carmen Sylva, care „l-a îmbărbătat din toată inima”. De altfel, Regina Elisabeta va contribui cu o sumă importantă la fondurile strânse de Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu, pentru ajutorarea marelui poet, aflat în suferință. Ca de altfel și Vasile Alecsandri, cel glorificat de Eminescu în tinerețe, drept „rege al poeziei”, care în plus, îi întoarce omagiul eminentului, dar mai puțin norocosului său confrate:

E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine țării, iar lui cu-atât mai bine

Apuce înainte, să urce cât mai sus

La răsăritu-i falnic, se-nchină-al meu apus!

Acest superb și generos elogiu liric este întărit și într-o scrisoare a bardului de la Mircești către Titu Maiorescu, în care apreciind ca „bună și patriotică” inițiativa acestuia de a strânge în volum poeziile lui Eminescu, scria:

„Natura a fost nedreaptă în privința lui Eminescu. E bine ca noi să redregem a ei crudă nedreptate, DÂND LUI CEZAR CE ESTE AL CEZARULUI”.

                             

Nu putem încheia acest capitol, fără să amintim că atunci când Titu Maiorescu i-a vorbit lui Eminescu despre intenția de a fi propus să primească medalia „Bene Merenti„ ori o altă recompensă, poetul a protestat energic, amenințând că un asemenea demers se va solda cu un zgomotos refuz public din partea sa.

Concluzia a fost formulată tot de Titu Maiorescu, ca o sentință pentru eternitate:

„REGE EL ÎNSUȘI AL CUGETĂRII ROMÂNEȘTI, CE ALT REGE  AR FI PUTUT SĂ-L DISTINGĂ?”

          ULTIMA SCRISOARE (POSTUMĂ) A VERONICĂI                     MICLE CĂTRE EMINESCU

Ultima mea scrisoare către Eminescu

                                      

              Când însuși glasul gândurilor tace

              Mă-ngână cântul unei dulci evlavii

              Atunci te chem, chemarea-mi asculta-vei?

              Din neguri reci, plutind, te vei desface?

                                                             M. Eminescu

                                  

Joi 30 iulie 1889

Emin al meu, drag și scump,

Ai plecat în singurătatea ta stelară, lăsându-mă singură și fără nici un Dumnezeu…Pribeag printre stele, ai ajuns în sfârșit la limanul tihnei, acea „pace-a liniștii eterne” atât de dorită de tine. Dar eu știu că poeții de geniu comunică și după stingere, cu nemărginirea, de aceea te rog să nu râzi de mine, de această ultimă scrisoare în care pun toată durerea și deznădejdea unui suflet chinuit. Ochii mei plânși își caută în zadar zeul, iar tu știi că pentru mine ai fost mai mult decât un zeu; ai fost aerul, apa, respirația și ecoul sufletului meu, iar inima mea a bătut în cadența inimii tale. Și mai știu că de acolo,

din înălțimile celeste, steaua ta, care le întrece în strălucire pe celelalte, va lumina în eternitate cât va exista limbă și neam românesc.

Și încă mă întreb dacă e adevărat că ai plecat definitiv ori eu mă fac vinovată de proiecție mincinoasă. Ochii, mintea și sufletul meu sunt încă pline de tine. Să-ți mai spun câte remușcări am, cât sufăr și cât dor îmi este de tine, că în sufletul meu e o durere nemărginită, iar  inima mea  se simte singură și părăsită.

Dar și în această crâncenă suferință, îți jur azi, violet pe alb, că această obosită inimă a mea va continua să bată până la ultima ei suflare, doar pentru tine și amintirea ta.

Noaptea trecută ai venit în vis la mine…

Erai crispat, dar frenetic…îmi sărutai ochii, părul, gâtul, sânii…am simțit apoi o sărutare ușoară pe buze, ca o boare de vânt urmată de un suspin.

M-am trezit tremurând și apoi dezamăgită că a fost doar fantasma unui vis. Suficient însă ca să mă tulbure ca un cântec vrăjit ce-mi răscolise simțurile prin himera acestei reverii nocturne.

Ai plecat Mihai și ai dispărut în imensitatea universului misterios și necuprins, dar sufletul meu mai simte căldura iubirii tale și chiar dacă ochii mei nu te mai văd, eu încă te percep mai viu ca oricând. Și cum să nu fie așa, când de atunci de la Viena, ai început să înflorești inima mea cu gândurile, poezia și visurile tale, când ea a tresărit și te-a primit cu atâta tandrețe și gingășie. Mă priveai în ochi iar eu eram fericită, cu siguranța femeii care simte iubirea aproape, iubire după care inima mea tânjea ca după o floare a dorului. Erai tânăr, frumos, cu cap de Adonis, ochi negri și visători, buze senzuale bine conturate și o frunte înaltă și inspirată. Ne-am regăsit apoi la Iași, când m-ai asigurat că o  dragoste ca a  ta, nu

se stinge niciodată.

Cum să uit, plimbările pe aleile Copoului ori conversațiile de pe banca de sub „teiul sfânt”, când îmi spuneai că „cine iubește cu adevărat, nu moare niciodată” ?

Am jinduit tot timpul după dragostea ta, care a fost ca un vârtej, ca un miraj mereu apropiindu-se și depărtându-se. Unele femei își poartă iubirea în ochii strălucitori, eu mi-am purtat-o direct în inimă ca pe o comoară tăinuită, mereu cu teama de a te pierde. Și ce mă fac acum, Mihai, fără surâsul tău fermecător și fără chemarea caldă a inimii tale?

Trăiesc încă, dar viața mea e atât de searbădă și pustie fără tine, de nu mai dau doi bani pe ea.

Sunt la Văratic, unde aștept în zadar o veste de la tine, cum așteptam de atâtea ori de-a lungul anilor, numai că de data aceasta nu vei mai veni nici tu și nici scrisorile tale…Niciodată! Și m-am dus cu ani înapoi, când ai venit întâia oară pe urmele mele, aici la Văratic. Te-am așteptat lângă colina cu mesteceni și ce fericită am fost când te-am văzut venind ca dintr-un vis. Am alergat spre tine și am continuat drumul împreună, mână în mână, sorbindu-ți cuvintele de dragoste și de dor. Aveam impresia că nu-mi ajunge aerul și că toată lumea este a mea. De la tine am învățat că la iubire i se spune iubire și i se răspunde tot cu iubire.

Spune-mi acum Emin al meu, mițicul meu drag, cum să accept cruda realitate că nu mă voi mai topi în brațele tale și că nu voi mai trăi acele clipe divine care mă purtau printre aștri? Că nu voi mai trăi în preajma lumii fermecate a poeziilor tale, a marii și sublimei opere lirice ce-ai lăsat-o moștenire neamului tău…

Emin, tu știi, în calitatea ta de cântăreț neîntrecut al iubirii, că viața unei  femei  gravitează în  jurul dragostei,

fenomen complex care cuprinde pasiune, dăruire și frumusețe, iar lipsită de ea, viața ei devine aproape imposibilă. Rostul omului pe pământ este acela de a iubi, iar iubirea-i iubire numai dacă înfruntă depărtarea, timpul, gelozia și chiar moartea.  Iubirea trebuie trăită intens și nu pusă la păstrare cum s-a întâmplat deseori cu noi, din cauza distanțelor, dar uneori și a răutății oamenilor. Căci nu putem nega că a fost o vreme când    ne-am hărăzit depărtărilor și înstrăinării. Ca să nu mai vorbesc de geloziile care au copt și au pocnit de-o parte și de alta. Ai crezut o vreme că m-am depărtat de tine, dar de fapt eu te așteptam mereu să vii și să mă desparți de mine și să mă lipești de tine ca să formăm împreună o singură inimă.

Aici la Văratic, brazii, gorunii, stejarii și mestecenii sunt încă plini de amintirea ta și te regăsesc în pulberea cărărilor, în freamătul pădurilor, în toată atmosfera patriarhală de aici, dar mai ales în casa în care erai găzduit când veneai la mine pe sub umbra „pădurii de argint”. Emin al meu, de-ai ști cât îmi sângerează inima că nu mai pot spera să te revăd, ori măcar să te știu la masa ta de lucru din chiliile tale burlăcești…

Măi Tropotel măi, să-mi faci tu mie una ca asta…

Îmi este un dor nebun de tine și întreb încă odată unde sunt ochii tăi frumoși și plini de tandrețe pe care atunci când îi priveam, făceau să-mi tremure carnea pe mine, să freamăt de emoție și fericire. Cum aș putea uita strălucirea lor inspirată, care se insinua în intimitatea mea, excitându-mi și exaltându-mi sufletul, în care tu ai pus esență de frumuseți lirice și chiar ceva din sufletul tău minunat?

Abia acum realizez intensitatea năprasnicei lovituri a pierderii tale și a visului în care speram cu atâta intensitate.  Asta cu  atât mai  mult cu  cât  te-am  iubit și

adorat în toate formele fermecătoarei tale personalități. Și acum ce să mă fac fără tine, floare sublimă a sufletului meu chinuit? Simt cum zi de zi, dorul de tine se transformă în dor de moarte. Nu-mi ajunge fericirea de a fi fost jumătatea ta de suflet și de univers, iar tu știi că nu a fost deloc ușor saltul de la un soț vârstnic și așezat, la un ibovnic tânăr, strălucitor și genial pe deasupra, dar și cu atâtea capricii pe care le-am acceptat pentru că te iubeam atâta și eram pe deplin conștientă că nici eu nu duceam lipsă de ele.

Dincolo de bine și de rău, tu ai fost viața, visul, lumea, lumina, umbra și destinul meu și îți mulțumesc Emin că m-ai acceptat cu limitele și debolențele mele în intimitatea nobilului tău suflet, că ai avut încredere în dragostea mea, recunosc, uneori prea pătimașă și sâcâitoare. Dar pentru că nu pot fi ipocrită, îți sunt recunoscătoare că tocmai pe mine m-ai ales ca muză inspiratoare, dându-mi astfel o clipă de viață nemuritoare.

Oh, Mihai, dezvăluie-mi și mie misterul care guvernează moartea, ajută-mă să nu-mi fie teamă de ea, ba chiar să mi-o doresc cu și mai multă ardoare. Vreau să ajung cât mai repede la tine, acolo în regatul ceresc, să fim din nou împreună.

Îmi place să-mi imaginez pentru noi, un cer plin de iubire și poezie.

                                

M-am oprit câteva minute din scris și am privit pe fereastră luceafărul, strălucitorul astru care ne-a luminat și ocrotit iubirea. Cum noaptea este pe sfârșite, curând va dispărea, cufundându-se în neant ca și tine, numai că el reapare în fiecare noapte senină.

De câte ori nu i-am spus stelei noastre, în nopțile din urmă:

-Luceafăr drag, stea care ne-ai ocrotit iubirea,  dacă-l întâlnești pe Emin al meu, spune-i că-l păstrez mereu în inimă și-n gând și că în curând voi veni să-l caut în noua lui lume, chiar dacă acum hălăduiește printr-un spațiu sacru și misterios.

Emin, mă rog mereu pentru sufletul tău, mă rog fără cuvinte, în rugăciuni și strigăte înăbușite în mine. Apoi întind spre tine brațe ca niște punți de dor ca să te cuprind într-o ultimă și imaginară îmbrățișare și refuz să cred că ele te așteaptă în zadar…

                                

Închei această primă și ultimă scrisoare postumă, asigurându-te încă odată că sufletul Veronicăi Micle, „odorul” tău drag, cum îmi ziceai tu, va căuta și după moarte umbra poetului iubit.

Adio Emin al meu, ne vom reîntâlni curând, foarte curând, în stelele de pe cealaltă parte a lumii.

La petite femme de Gajus,

Tolla, adică Veronica ta care se stinge după tine.

P.S. Emin, fii bun, vino și la noapte în vis!

       Măcar în vis!